Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se bagă la cuptor unde se lasă la copt vreo câteva decenii, după care i se adaugă un praf de resemnare cosmică.
Trăiesc într-o ţară a întrebărilor retorice şi a tovărăşiei. Condimentate din abundenţă cu o caterincă de cea mai bună calitate, la care se adaugă, din belşug, sosul greu al bădărăniei, sau, ca înlocuitor, al mitocăniei. Însă rafinamentul acestei plăcinte, pe care o reprezintă ţara în care trăiesc, din care ne înfruptăm cu toţii, unii cu voluptate, alţii cu eleganţă şi stil, alţii cu silă, îl dă resemnarea. Ecou al veşniciei. Un praf de resemnare, presărat peste întregul aluat, atunci când va fi copt, dă parfumul unic, textura inconfundabilă, gustul de neuitat al plăcintei România.
S-o luăm descompus, cu explicaţii, ca la orice reţetă culinară. Despre tovărăşie şi întrebări retorice, la început. Sorin Blejnar e d-al nostru. Fratili meu. Ţin la disperare cu Sorin Blejnar, da’ mi-e târşă s-o spun în gura mare. Da-n adâncu’ sufletului meu Sorin Blejnar pulsează ca o speranţă spre mai bine. Nu ştiu ce să spun despre Sorin Blejnar, ca să nu cad în păcatul patetismului, însă felul în care omu’ ăsta, nu ştiu cum să spun, adică, mă-nţelege toţi tovarăşii mei, e mare domn’e, e mare! Că una, că alta, nu contează! S-a descurcat. E clar. E d-ai noştri. C-o fi, c-o păţi, n-are importanţă. Îţi zice două, te lasă fară replică: "articolul nu-ştiu-care din Constituţie, alineatul pa!" Gata tărăşenia. Legea fundamentală (a lu’ Ohm): eşti om cu mine, sunt om cu tine. Descoperită de când îi hăul, fără ea am fi undeva, departe, în Evul Mediu întunecat, fără electricitate, deci fără televizor, deci fără video si deci, mai departe, fără internet – facebook – twitter – blog – fac-ce-vrea-muşchii-mei-sunt-persoană-publică-mă-citeşte-lumea-deci-exist şi ce s-o mai inventa de acum încolo. Revin şi închei. Sorin Blejnar e d-al nostru pen’că nu ia şpagă (m-aţi înţeles) pen’că-i corect în ciuda a orişice, pen’că vrea binele ţării dom’ne!, ce ne ţigănim aici??!! Lasă-i pe vameşi. Nu despre ei e vorba. E vorba despre Sorin Blejnar care e tovarăşu’ nostru. Ăia sunt nişte papagali care ciugulesc seminţe din palma pe care le-o întinde omu’ când vrea să treacă dintr-o colivie în alta.
Deci primul ingredient: se ia o bucată de Sorin Blejnar şi se trânteşte în tigaie, exact aşa cum e el, fără să-i mai faci nimic. După aia pui întrebările retorice: "păi cine sunt eu ca să judec?", "oare eu ce aş fi făcut în locul lui/lor, în situaţia respectivă?", "mi-e mai bine aşa?", "cu siguranţă am greşit şi eu de nenumărate ori, când?", "ce pot să fac eu?", "cu ce-i mai bun Ics decât Igrec?". Astea deci sunt ingredientele de bază ale plăcintei. (Caterincă de super-calitate are fiecare pe undeva, la îndemână.)
Acum vin alte alea. Sosul. De bădărănie, preferabil. Poate fi găsit, ieftin, în orice mijloc de transport în comun. La promoţie, gratis, pe stradă. Dacă aspiri spre a face impresie cu plăcinta România poţi să achiziţionezi cantităţi de bădărănie bune, la un preţ rezonabil, de prin restaurante. Însă dacă vrei să dai adevărata savoare, originală, plăcintei România, atunci, obligatoriu, bădărănia trebuie colecţionată de la politica la nivel înalt, "hă-hă-hă" fiind marca cea mai recomandată. Aşa, dacă nu vă descurcaţi, sau nu suportaţi bădărănia, puteţi folosi mitocănia. De la formele cele mai soft, light, uşoare: "prezenţa dumneavoastră este inutilă", până la cele mai grele: aluzii la ceea ce se află – ascuns! – între picioarele unui om, sau – formă edulcorată de mitocănie – aprecieri, în public, referitoare la capacitatea de a înţelege ceva a unei persoane.
Gata plăcinta România, se bagă la cuptor unde se lasă la copt vreo câteva decenii. După care, pentru a putea fi servită oriunde în lume, la cele mai simandicoase recepţii, trebuie să i se adauge un praf de resemnare cosmică. Se recomandă marca Nichita Stănescu: "Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte".
