Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intervenind problema majorării salariilor profesorilor cu 50%, pentru care Guvernul nu are resure, premierul Tăriceanu, dacă anterior încerca din răsputeri să-şi prezinte mandatul cât mai înfloritor, într-atât încât considera că economia nici de criza mondială nu ar fi afectată, a trebuit rapid să schimbe macazul, invocând exact consecinţele crizei financiare internaţionale asupra economiei pentru a demonstra că respectivele creşteri salariale ar reprezenta tocmai lucrul ce nu ar trebui făcut.
Deşi, evident, nu convin, mesajele de-acum ale dlui Tăriceanu sunt cu mult mai credibile decât cele anterioare, cu toate că sunt profund “minate” tocmai de ceea ce spusese înainte.
Oamenii trebuie să ştie situaţia reală şi, pornind de la aceasta, să conştientizeze ceea ce îi poate aştepta. Şi nu trebuie să fii economist pentru a înţelege exact lucrurile. Când este criză pe pieţele financiare, toate instituţiile şi entităţile de pe acestea aleargă după bani. Din abundent şi accesibil, banul devine mai rar şi deci mai scump. Poate şi mai greu de dobândit, dar oricum devine mai scump.
Restricţiile “fizice” şi cele de preţ sunt resimţite cu atât mai sever cu cât există o expunere mai mare faţă de banul de pe pieţele internaţionale, respectiv cu cât eşti mai dependent de acest ban. În cazul României, această dependenţă este din păcate enormă. România trăieşte disproporţionat de mult peste plapuma proprie: cota depăşirii anuale este de 14% echivalent PIB. Deci, în fiecare an, o proporţie abominabilă de 14% din PIB trebuie finanţată din bani externi. Un ban extern care se va scumpi şi chiar va fi mai greu de obţinut. Cu o asemenea cotă imensă, vulnerabilitatea ţării în condiţiile actualei crize financiare internaţionale este extremă. Nota de plată a finanţării va creşte inevitabil. Şi, să fie clar, alţi plătitori decât populaţia nu există. O vor suporta înainte de toate în mod direct cei care au avut proasta conduită de a nu asculta recomandările responsabile şi s-au împrumutat în valută, în loc s-o facă în lei, dacă aveau câştiguri în lei. Dar o vor suporta şi toţi ceilalţi prin scumpirea generală a creditului şi căderea monedei. Nu există alte canale mai la îndemână, ca să spunem aşa, prin are scumpirea facturii externe imense de 14% în echivalent PIB să ajungă să fie achitată decât cursul şi dobânzile. Cursul se va deprecia, dobânzile vor urca. Şi să menţionăm că ambele aceste efecte presează inevitabil în direcţia creşterii preţurilor interne şi slăbirii pulsului activităţii economice.
Nu va trebui să cadă bănci – şi probabil nici nu vor cădea – pentru ca România să resimtă impactul crizei financiare internaţionale. Acesta va veni indirect în România prin intermediul scumpirii finanţării externe. Românii vor conştientiza în anii ce vin impactul negativ al celor cinci ani de creştere economică înaltă realizată exclusiv pe seama creşterii consumului din import, care a dus la actuala dezarticulare a economiei, la consum fără producţie, la importuri fără exporturi şi la automobile fără şosele, ceea ce reprezintă nu doar o metaforă, ci şi un fapt cât se poate de palpabil.
Nota de plată a acestor dezechilibre exista oricum. Este vorba nu despre o facturare propriu-zisă a crizei altora, ci de plata unor vulnerabilităţi proprii. Criza financiară internaţională nu face altceva decât grăbeşte nota de plată, care va veni oricum.
