Poala bunicii

Cu mine hâţânându-se molcom, bătrâna nu-şi uita trebile. Dimpotrivă, cârpea buleandre, îndruga lână, cosea etamină ori deşira vechituri împletite. Uneori, arar ce-i drept!, moţăia, făcând să îngeneze "balansoarul" încropit din candoarea noduroasă a ţărăncii din Câmpia Română.

Oprit din reverie, silabiseam mustrător, şi mişcarea aceea adormitoare se urnea din nou. Alteori, îmi aşezam capul în adâncitura veştmântului ponosit şi şedeam respirând pe furiş, învăluit în cea mai curată iubire. Mama mamei mele mă mângâia cu palma aspră pe spate, pe pielea abia văzută de lumină, şi iarăşi mă jucam cu închipuirile niciodată obosite. Adesea aţipeam, toropit de dragostea revărsată prin buricele degetelor de bunică.


De unde vin eu? Din poala bunicii, mă grăbesc să răspund pe nerăsuflate. Lumea mea a început acolo, în culcuşul pe care ma-marea mi-l aranjase dintotdeauna, primitoare şi senină. Dezlegătorii cutelor sufletului omenesc au stabilit că decisivă e privirea mamei în zilele dintâi ale vieţuirii fătului, nimic altceva. N-am de gând să-i contrazic, nu sunt pregătit pentru o asemenea polemică. Însă le cam dau dreptate, fiindcă fiinţa noastră atât de complicată n-are cum să nu preia fluxul pornit din ochii lăuzei, fericirea ori nefericirea din irisurile sale. Aşadar, înainte de a le cunoaşte prin propriile simţuri, bucuria şi tristeţea ne sunt transmise dindărătul pleoapelor materne, şi nu din sfârcurile mamare încărcate cu lichidul miraculos. O vreme numai, vremea colicilor!, întârziem la sânul mămucii, primul rai de după cel intrauterin. Iar raiul ăsta postnatal miroase a lapte şi-a carne de femeie, a năduşeală proaspătă şi-a scutece jilave. Dintr-odată ne trezim alungaţi, şi-aşa, înlăcrimaţi şi miraţi, ne pomenim în poala bunicii, raiul din urmă al blestematei efemerităţi pământene. Un rai mai statornic, cu oarecare dăinuire în timp. O tivitură ca un leagăn, în care ma-marea mă dezmierda în momentele ei de duioşie. Şi nu erau rare, credeţi-mă! Păi, în răgazurile de care vă vorbesc, ea  îşi punea o pernă pe picioarele ostenite şi umflate de trudă şi mă clătina lin când într-o parte, când în alta, torcând vorbe domoale. Întins pe gionatele ce se bălăbăneau agale, am descoperit cerul, nemărginirea adică. Stăteam cu ochii căscaţi în sus şi scorneam  poveşti cu zâne şi zmei nespuse vreodată. Le plăsmuiam din norii ce se desfăşurau pe bolta mereu schimbătoare în contururile albăstrii. Buna n-apucase să priceapă taina cititului, iar ăi vârstnici din bătătură, scăpătaţi demult, n-o învăţaseră nici un basm. Atunci, în răstimpul acela, am desluşit ce înseamnă şi solitudinea melancoliei, şi furnicăturile emoţiei, şi tandreţea răsfăţului, şi necuprinderea libertăţii. Înlăuntrul cufărului, fără de care n-aş fi întreg şi din care relele răzbunătoarei Pandora zburaseră în ţinuturi străine, ma-marea îndesase doar neste­mate şi blândeţe. Cu mine hâţânându-se molcom, bătrâna nu-şi uita trebile. Dimpotrivă, cârpea buleandre, îndruga lână, cosea etamină ori deşira vechituri împletite. Uneori, arar ce-i drept!, moţăia, făcând să îngeneze "balansoarul" încropit din candoarea noduroasă a ţărăncii din Câmpia Română. Oprit din re­ve­rie, silabiseam mustrător, şi mişcarea aceea adormitoare se ur­nea din nou. Alteori, îmi aşezam capul în adâncitura veştmântului ponosit şi şedeam respirând pe furiş, învăluit în cea mai curată iubire. Mama mamei mele mă mângâia cu palma aspră pe spate, pe pielea abia văzută de lumină, şi iarăşi mă jucam cu închipuirile niciodată obosite. Adesea aţipeam, toropit de dra­gostea revărsată prin buricele degetelor de bunică. Ehe, şi ce frumos visam în găoacea din care fuseseră izgonite prevenitor fri­ci­le şi spaimele omeneşti! Noaptea mă ghemuiam, alintat şi ne­înfricat, în ghiocul  fermecat şi dormeam, răpus de neas­tâm­pă­rul de peste zi. În căpisterea originară îmi căutam desfătarea şi mai târziu, chiar şi la vârsta studenţiei, şi, poate, dacă bâta n-ar fi dusă pe vecie, m-aş strânge şi acum în căuşul  iniţiaticei vrăji.

Odată, să fi avut vreo 5 ani, pe înserate, m-am adunat niţel tulburat în poala ei. Rătăcisem pe valea dinspre Olt până târziu, însoţind lunecarea Soarelui în abisul de întuneric. Întinderea luncii se înnegurase brusc, se zbârlise spre noi, pâlcul de copii frământând clisa crăpată de neploaie. Satul se depărtase parcă, micşorându-se straniu, şi câinii din curţile mărginaşe lătrau altfel, a primejdie. Din smârcurile gătite în rochii de mătasea-broaştei se ridicau duhuri de smoală, iar iarba foşnea guştereşte. Păsările îşi măriseră trupurile, guşile le atârnau înspăimântător, aproape că atingeau pământul zbârcit, iar clonţurile alungite ferfeniţeau aerul în bucăţi roşietice, picurând sânge. M-am ascuns de nălucirile astea în braţele ocrotitoare şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar în clipa aia mi s-a arătat moartea. N-avea un chip anume, nu sunt în stare s-o descriu, m-a luat prin surprindere. Ceva ca un fior mi-a despicat ingenuitatea şi pe loc am realizat că toţi suntem arvuniţi morţii neînduplecate. Nici măcar ma-marea, a cărei poală mi se părea veşnică. M-a podidit plânsul, şi-n şiroaiele de lacrimi s-a destrămat pe dată copilăria mea.

Ce îmi lipseşte dureros în viaţă? Poala bunicii, desigur. Unii poartă cu ei zâmbetul moale al bonei, alţii, blajinitatea educatoarei, oricum o amintire definitorie. Eu rămân legat definitiv de imaginarul scârcium  în care ma-marea mi-a legănat copilăria pierdută.