Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum câteva zile am căzut pe gânduri în faţa naturii umane, în deplinătatea manifestării ei, necenzurată, expresie ultimă a liberului arbitru cu care ne-a hărăzit Dumnezeu. M-am confruntat cu intelectul uman dezlănţuit, afirmându-şi conştiinţa de sine în mod plenar şi absolut sigur pe valoarea de adevăr ultimativă pe care o reprezintă în raport cu un act existenţial. Cum ar fi, de plidă, o idee. Întâlnirea pe care am avut-o cu acest intelect a fost cutremurătoare, din punctul meu de vedere, pentru că am simţit în MOD FIZIC exercitarea violentă a DREPTULUI acelei materii cenuşii de a se exprima în legătură cu orice.
Desigur, aceste constatări ar fi banale şi s-ar încadra într-o retorică sterilă dacă ar avea ca obiect de studiu vreun creator de artă sau vreo personalitate publică. Dar nu, este vorba despre un om ca şi mine, pe care îl pot recunoaşte numai cei care fac parte din cercul intim al apropiaţilor şi, eventual, anumiţi vecini. Ei bine, acest personaj m-a făcut să realizez, într-o după-amiază, că orice om poate să aibă dreptate, măcar câteva secunde, în orice privinţă, indiferent despre cine sau despre ce ar fi vorba. Vă rog să mă credeţi că mie nu mi se pare de colea descoperirea asta. De ce? Pentru că un număr suficient de mare de astfel de zvâcniri metafizice pot legitima ceva, de la un regim politic la un act de creaţie. Personajul meu m-a făcut să înţeleg, limpede, că în general, noi, fie că "noi" suntem ăştia care îşi caută un loc pe lume, fie că e vorba despre "ei", cei care deja s-au instalat confortabil, noi toţi, laolaltă, suntem reflexia unor păreri de moment, susţinute cu vehemenţă, a unor porniri viscerale, a unor judecăţi sumare.
Cred că fiecare poate să ajungă la concluzia asta dacă îşi analizează cu sinceritate traiectoria în viaţă. Studiul, analiza de caz, răbdarea, şi mai ales ÎNTREBAREA, sunt unelte învechite, cu care lucrează numai istoricii şi arheologii. Arhetipul de care vă vorbesc este al prezentului care ţi se iţeşte, îţi sare-n faţă, din uşa cârciumii. Personajul este atât de cufundat în propriul suc intelectual, încât se îneacă în el. Arealul lui sentimental nu poate imagina vreo stare de spirit, oricare ar fi ea, la un alt individ. Argumentul "hai sictir" este şi el de natură divină, nu-i aşa, atât timp cât este emanat de capacitatea intelectuală a unui om bine intenţionat.
Simt nevoia aici să specific, în mod clar şi apăsat, că nu e vorba despre nici un tertip, nu m-am gândit când am scris toate astea nici la Traian Băsescu, nici la vreo altă personalitate publică. N-am încercat să vă trag gândul înspre cine ştie ce fenomen de mare complexitate al zilelor noastre. Nu. Este pur şi simplu vorba despre nişte oameni obişnuiţi, pe care răbdarea nu-i mai încape şi care, sunt convins, s-au săturat până-n gât de anonimatul care le refuză până şi dreptul de a avea timp suficient de gândire. Însă nu-i poate opri nicicum de la avea dreptate. Măcar puţin, puţin de tot. Dar decisiv. Aidoma unei condamnări în urma unei judecăţi sumare. E vorba despre "noi", cei care îi creează pe "ei", cei care ridică şi doboară statui.
