George Țărnea și poemul care a enervat Cabinetul 1!

Emoționant prilej pentru a rememora, cu mintea și cu inima, întâmplări din cele aproape cinci decenii ale prieteniei noastre începută în anii în care, amândoi, eram studenți ai facultății de filozofie a Universității București. Am scris cu ,,z’’ și nu cu ,,s’’, așa cum cere etimologia iubirii de înțelepciune, pentru că, atunci când ne-am cunoscut, în toamna anului 1965, deși apăruseră primele semne ale dezghețului politic, ideologic și cultural, în ceea ce privește așa-numita ,,științe a legilor generale ale naturii, societății și gândirii’’, partizanii diamat-ului nu cedau atât de ușor frâiele comenzii și ale cenzurii. Dovadă că, la scurtă vreme după ce a început anul universitar, al fost martorii unui odios proces politic în care erau acuzați mai mulți studenți din anii mai mari pe motiv că au îndrăznit să creadă că faimoasa expresie a lui Engels- ,,voioasa, libera cugetare’’- nu este doar o figură de stil. Cu acest mârșav prilej ,fiind demis și decanul facultății, distinsul profesor Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga.

 Cu toate acestea și,mai ales datorită unor tinere cadre didactice care dădeau sens și temeinicie ideii de dialog, ca și a unor dascăli care, deși aparțineau unor alte generații, voiau și reușeau să ne fie alături, noi, studenții acestei prestigioase facultăți a Almei Mater bucureștene deprindeam curajul de a fi  cel ce gândește singur. Pe George l-am cunoscut, bineînțeles, la cafeneaua ,,Tosca’’, aflată peste drum de clădirea din bulevardul numit pe atunci 6 martie. Locantă de suflet a boemei studențești, alături de Albina, Turist sau Cotroceni, pe care unul dintre hâtri noștri colegi de o cafea, un coniac mic și o citronadă a numit-o Amfiteatrul 401.Vorbă foarte inspirată dacă ținem cont  că acea clădire în care se aflau rectoratul plus facultatea de drept, respectiv facultatea de filozofie avea numai trei paliere. Iar, pentru că scriu despre poetul George Țărnea, trebuie să adaug imediat că facultatea noastră erau, de-acum, câteva nume care apăreau în presa literară și pe ale căror urme ne ambiționam și noi să mergem. Prozatorul Constantin Stoiciu, jurnalistul Mihai Pelin și poetul Ion Nicolescu fiind primii care îmi vin în minte.   

 Nu a fost deloc întâmplător dacă, după ce, în octombrie 1968, am fost cooptat în redacția revistei ,,Universitas’’, revista studenților din universitate, i-am cerut lui George să dea spre publicare o poezie din maldărul de caiete în care le caligrafia cu atâta migală. De fapt, era vorba despre primul număr tipărit al revistei, care avea să apară abia la începutul lui martie 1969, adică după ce redactorei șefe a revistei, Jeana Gheorghiu- binecuvântată să îi fie amintirea!-i s-au alăturat doi redactori șefi adjuncți: subsemnatul și o colegă de la facultatea de matematică, Zoia Elena Ceaușescu.

 Bucuros nevoie mare, George a răspuns fără să stea mult pe gânduri. Ba chiar ne-a dat nu o poezie sau două, ci un poem intitulat ,,Convalescențe’’. Poem care a fost paginat pe două pagini de revistă! Nu am să mai povestesc acum toate peripețiile prin care am trecut la tipografia ,,Informația’’ până să fie gata numărul , despre unele dintre ele subsemnatul scriind de-a lungul anilor tot aici, în jurnalul. Dar, de data asta, recunosc cum că din tot ceea ce s-a petrecut cu acest număr 3/1969, isprava asta le-a întrecut pe toate! Adică fiind noi, redacția, ambetați de mirajul primului număr tipărit am scăpat din vedere un mic amănunt. Și anume că, înainte de a tipări tirajul, cam 2000 de exemplare, trebuia să dăm paginile albe, cum le spuneau meseriașii,  spre lectură unei anumite instituții. Căreia, astăzi, i se spune cenzură, dar care, pe atunci, se numea Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri. Noroc, mare noroc pe capul nostru că, până să luăm tirajul din tipografie, cineva și-a adus aminte că trebuia să facem și treaba asta! Adică să mergem la Direcția Presei de unde trebuia să luăm BT-ul, adică bunul de tipar.

 Ce însemna treaba asta nu prea știam, dar dacă era musai nu puteam să spune nu!  Așa că, luând un exemplar din cele două mii gata tipărite, Jeana, Zoia, subsemnatul și Andrei Aszody(alt nume drag despre care, din păcate, astăzi trebuie să scriu la timpul trecut) ne-am înființat le sediul instituției, pe strada  Stanislav Cihoschi, în vecinătatea ASE-ului. Unde, dat fiind faptul că în conducerea revistei era chiar fiica Tovarășului, ne-a primit însuși directorul general, Iosif Ardeleanu. Personaj foarte temut la acea vreme, după cum aveam să aflu mai târziu, dar care pe noi patru ne-a primit foarte frumos și, după ce ne-a servit cu o cafea, ne-a spus să lăsăm paginile acolo si să revenim cam peste două ceasuri.

 Ceea ce am și făcut! Dar, pentru că există mai totdeauna și câte un ,,dar’’, la reîntâlnire, tovarășul Ardeleanu ne-a spus că, în general, numărul este foarte bun, dar trebuie să scoatem din pagini câteva materiale care nu sunt în conformitate cu linia partidului! Cap de listă fiind poemul lui George!

 Numai ce a auzit vorba asta, că Zoia a luat foc:

- Dar de ce? Unde a greșit poetul?

-Uitați tineri tovarăși, ne-a luat cu binișorul tovarășul Ardeleanu, de pildă aici, unde scrie:,,Priviți-mă, tovarăși, cum uit/copilăria vagoanelor de clasa a treia’’

-Și ce, nu e așa- a continuat Zoia să se rățoiască-, nu a spus și taică-meu că sunt activiști cărora li s-a urcat funcția la cap și uită de unde au plecat?

-Sigur că da, dragă tovarășă-a continuat cenzorul șef- , dar asta o spune tovarășul secretar general cu nețărmurita sa înțelepciune, dar nu și un student.

-Ba poate să o spună și un student, a replicat Zoia. Și, până să mai spună cineva ceva, a luat din furcă telefonul de pe birou și a sunat:

-Tată, uite aici, la cenzură, vor să îi scoată poezia lui George, fiindcă spun că are greșeli politice.

Pe semne că, cel de la celălalt capăt al firului nu  dădea semne că a înțeles mesajul, Zoia a insistat:

-Tata,este prietenul meu, doar ți-am vorbit despre el. E un poet foarte bun,ia   ascultă puțin  ce frumos le-o zice George:,,Se prăbușește-n cupe fixe,/Șampania de protocol/Un simpli gest, făcut cu mâna/Și-ai dat pământului ocol’’.

Nici nu și-a terminat Zoia recitativul că în telefon a sunat un ,,zdrang’’…și gata!

- Vedeți copii, a jubilat tovarășul cenzor-șef, trebuie să înlocuiți poezia.

- Așa ceva nu se mai poate!, a tunat tot Zoia.

Lui Ardeleanu nu îi venea să-și creadă urechilor:

-Cum adică să nu se poată? Și de ce să nu se poată?

- Pentru că noi, aseară, am tipărit revista!

Au trecut minute bune până când gazda să își revină din șoc și, apoi, să se găsească o soluție. Adică să se ardă toate cele 2000 de exemplare care fuseseră tipărite și să se tragă un tiraj nou, cu poemul lui George scos și înlocuit cu ceva pe linia partidului!

 Tiraj nou care, evident, nu va fi tipărit decât după ce am obținut Bunul de Tipar de la Direcția Presei!