Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Ani de-a răndul, un poet-miliţian a publicat in revistele literare versuri patriotice de 1 Mai, de 23 August, de 1 Decembrie şi la zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Era, cum s-ar spune, fraierul de serviciu al redacţiilor, care livra la comandă versuri omagiale şi circumstanţiale, scutindu-i astfel de ruşine şi de corvoadă pe angajaţii acestor publicaţii.
Ani de-a răndul, un poet-miliţian a publicat in revistele literare versuri patriotice de 1 Mai, de 23 August, de 1 Decembrie şi la zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Era, cum s-ar spune, fraierul de serviciu al redacţiilor, care livra la comandă versuri omagiale şi circumstanţiale, scutindu-i astfel de ruşine şi de corvoadă pe angajaţii acestor publicaţii.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Ani de-a răndul, un poet-miliţian a publicat in revistele literare versuri patriotice de 1 Mai, de 23 August, de 1 Decembrie şi la zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Era, cum s-ar spune, fraierul de serviciu al redacţiilor, care livra la comandă versuri omagiale şi circumstanţiale, scutindu-i astfel de ruşine şi de corvoadă pe angajaţii acestor publicaţii. Miliţianul trecea drept un om de treabă, deşi nimeni nu se interesase de felul său de a fi la slujbă. Fiind, ca toţi poeţii, vanitos, miliţianul acceptase să-i fie menţionat gradul, ca să ştie şi şefii pe cine aveau in subordine. Neobişnuit in relaţia redacţiilor cu poetul-miliţian era faptul că acesta, nefind de tot dobitoc, era ajutat şi incurajat să publice. Ca şi cum clasa scriitoricească se simţea datoare cu ceva clasei miliţieneşti, fără să ştie cu ce şi nici dacă, tipărindu-i plutonierului versurile patriotice, işi plătea datoria.
Poeţii cu pretenţii obişnuiesc să fie prietenoşi cu mediocrii. Pe de o parte, fiindcă mediocrii n-au cum să le devină adversari, pe de alta, fiindcă o faptă buna, care nu te costă nimic, iţi ameliorează nişte probleme de conştiiţă stătute, dar care pot din cănd in cănd să fermenteze. Excesul de bunăvoinţă al redactorilor faţă de un confrate nu foarte inzestrat mai avea un substrat. Unul istoric. In vremuri nu chiar indepărtate, redacţiile aveau sarcină de la partid să descopere şi să publice talente din muncitorime şi ţărănime. In juriile expoziţiilor anuale şi judeţene de pictură şi sculptură trebuia să fie cooptaţi obligatoriu şi reprezentanţi ai clasei muncitoare. Că erau oameni de paie sau şmecherii, de care dai in toate epocile in conducerea sindicatelor, nu conta. Ce conta era să se cheme că reprezentau interesele artistice ale maselor largi. Poetul-miliţian, ca şi peştele acela cu picioare existănd incă pe fundul oceanelor după ce dinozaurii au dispărut, era un repezentant. Era miliţian, dar putea la fel de bine să fi fost pompier sau mecanic de aviaţie. Poeţii işi aminteau cu oroare de vremurile cănd erau siliţi să rănească pe textele unor "talente din popor", ale unor analfabeţi cu origine socială sănătoasă, insă pentru poetul-miliţian simţeau un pic de duioşie reparatorie. E duioşia niţel perversă a talentatului pentru veleitarul incurabil. Unii mergeau pănă acolo cu răzbunarea pe trecut că-i plasau plutonierului căte o metaforă foarte rafinată, cu care acesta işi innebunea coloneii. Se uitau coloneii la mutra butucănoasă şi roşie a plutonierului, se uitau şi la metafora aceea intortocheată şi se intrebau: "Mă, nu cumva prostul nostru e totuşi deştept şi noi nu ne dăm seama?".
Iar viaţa şi literatura mergeau inainte. Şi era normal să meargă inainte, pentru că lateral nu era voie şi pentru că fiecare redacţie avea căte un astfel de peşte preistoric cu picioare, bun de folosit la 1 Mai, la 23 August şi la alte zile măreţe.
Ani de-a răndul, un poet-miliţian a publicat in revistele literare versuri patriotice de 1 Mai, de 23 August, de 1 Decembrie şi la zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Era, cum s-ar spune, fraierul de serviciu al redacţiilor, care livra la comandă versuri omagiale şi circumstanţiale, scutindu-i astfel de ruşine şi de corvoadă pe angajaţii acestor publicaţii. Miliţianul trecea drept un om de treabă, deşi nimeni nu se interesase de felul său de a fi la slujbă. Fiind, ca toţi poeţii, vanitos, miliţianul acceptase să-i fie menţionat gradul, ca să ştie şi şefii pe cine aveau in subordine. Neobişnuit in relaţia redacţiilor cu poetul-miliţian era faptul că acesta, nefind de tot dobitoc, era ajutat şi incurajat să publice. Ca şi cum clasa scriitoricească se simţea datoare cu ceva clasei miliţieneşti, fără să ştie cu ce şi nici dacă, tipărindu-i plutonierului versurile patriotice, işi plătea datoria.
Poeţii cu pretenţii obişnuiesc să fie prietenoşi cu mediocrii. Pe de o parte, fiindcă mediocrii n-au cum să le devină adversari, pe de alta, fiindcă o faptă buna, care nu te costă nimic, iţi ameliorează nişte probleme de conştiiţă stătute, dar care pot din cănd in cănd să fermenteze. Excesul de bunăvoinţă al redactorilor faţă de un confrate nu foarte inzestrat mai avea un substrat. Unul istoric. In vremuri nu chiar indepărtate, redacţiile aveau sarcină de la partid să descopere şi să publice talente din muncitorime şi ţărănime. In juriile expoziţiilor anuale şi judeţene de pictură şi sculptură trebuia să fie cooptaţi obligatoriu şi reprezentanţi ai clasei muncitoare. Că erau oameni de paie sau şmecherii, de care dai in toate epocile in conducerea sindicatelor, nu conta. Ce conta era să se cheme că reprezentau interesele artistice ale maselor largi. Poetul-miliţian, ca şi peştele acela cu picioare existănd incă pe fundul oceanelor după ce dinozaurii au dispărut, era un repezentant. Era miliţian, dar putea la fel de bine să fi fost pompier sau mecanic de aviaţie. Poeţii işi aminteau cu oroare de vremurile cănd erau siliţi să rănească pe textele unor "talente din popor", ale unor analfabeţi cu origine socială sănătoasă, insă pentru poetul-miliţian simţeau un pic de duioşie reparatorie. E duioşia niţel perversă a talentatului pentru veleitarul incurabil. Unii mergeau pănă acolo cu răzbunarea pe trecut că-i plasau plutonierului căte o metaforă foarte rafinată, cu care acesta işi innebunea coloneii. Se uitau coloneii la mutra butucănoasă şi roşie a plutonierului, se uitau şi la metafora aceea intortocheată şi se intrebau: "Mă, nu cumva prostul nostru e totuşi deştept şi noi nu ne dăm seama?".
Iar viaţa şi literatura mergeau inainte. Şi era normal să meargă inainte, pentru că lateral nu era voie şi pentru că fiecare redacţie avea căte un astfel de peşte preistoric cu picioare, bun de folosit la 1 Mai, la 23 August şi la alte zile măreţe.
Citește pe Antena3.ro
