Poezii de Alecsandri

Normal ar fi sa zicem ca Alecsandri a fost un mare poet al vremii lui, dar ca azi versurile sale nu-i mai intereseaza decat pe cativa istorici ai fenomenului literar. Nu ca e poet bun sau rau, ci ca a fost si, gata, nu mai e!

Nimeni nu indrazneste sa spuna din ce cauza multi din artisti, care la vremea lor pareau creatorii providentiali ai culturii noastre, si-au pierdut aproape in intregime fluidul emotional. Un actor care a recitat la o serata un grupaj de poeme de Alecsandri atent selectate, ca sa nu sune ridicol, mi-a spus ca-i venea totusi sa le interpreteze ca pe niste parodii. A fost de ajuns ca la versul "Pe drumul de costise ce duce la Vaslui" sa mimeze mersul soldatului tarand al sau picior, ca sala s-o tina apoi tot intr-un ras. Rar strofe din Alecsandri ce pot fi inca rostite grav si infiorat. "Eminescu si Blaga insa - a spus el - nu pot fi luati la misto".

Mi-am dat seama devreme ca era ceva in neregula cu unii din autorii despre care invatam ca reprezentau un maximum de inteles si frumusete. Aveam 12 ani cand, cu banutii castigati pe niste meditatii prin care-i bagam unui vecin in cap tabla inmultirii, am cumparat pentru prima oara o carte. Cea dintai achizitie a bibliotecii personale nu putea sa fie decat MAREA CARTE - adica o lucrare capitala a unui clasic. Am venit asadar acasa cu "Versuri alese" de Vasile Alecsandri, m-am urcat pe un scaun si am inceput sa declam privind crunt inainte spre asupritorii otomani si spre alti navalitori care umblau sa ne cotropeasca tarisoara noastra plina cu oameni mandri, harnici si cinstiti. Nu simteam nimic din ce socoteam ca s-ar fi cuvenit sa simt, dupa ce risipisem pe un volum de poezii banii cu care as fi putut sa-mi cumpar 20 de inghetate pe bat. M-am dus intr-o magazie, m-am suit pe o gramada de lemne si am mai racnit un ceas strofele pe care de altfel le racnisem si-n fata clasei, la scoala. Si iarasi n-am simtit nimic. Din cand in cand citeam pe furis, sa nu ma vada mama, cate o poezie de Alecsandri, incercand sa recuperez prin vreun sentiment patriotic ratacit in constiinta mea de copil sau printr-o clipa de extaz la evocarea naturii patriei macar o parte din banii cu care as fi putut sa-mi cumpar 20 de inghetate pe bat. N-am simtit nimic tot anul. Iar in anul urmator n-a mai insistat trecand definitiv la "pierderi si esecuri" cele 20 de inghetate.

La facultate, la un seminar Alecsandri, cand mi s-a cerut sa vorbesc despre valoarea artistica a unui poem am vrut sa recunosc spontan ca traiam de foarte multi ani cu senzatia unei infirmitati: toti vibrau in mod deosebit citindu-l pe Alecsandri, numai eu nu vibram deloc. Am zis, ca la un seminar de socialism-stiintific, ca poemul acela avea probabil doar o valoare de intrebuintare. Tranca-tranca, tranca-tranca, asta era toata chestia. "Totusi - m-a intrebat asistentul, precaut ca un medic care realizeaza ca pacientul are nervii piciorului complet atrofiatI, dar vrea sa-l mai testeze o data - chiar nu simtiti nimic, nimic?!!" In glasul sau era mila si iertare, iar in privirea colegilor mei si ceva funebru. La cata consternare vedeam in jur, trebuia sa cedez si sa spun ca simteam totusi ceva. Dar ce anume, n-am indraznit sa marturisesc: simteam pe limba gustul patriotismului de parada multilateral dezvoltat.