Poliția nu coboară în iad

Presa, mereu presa – de ce presa? – află și transmite. De unde? De la fața locului. Fața locului, vorba poetei  Nina Cassian, este umflată. Fața locului e în proximitatea Gării de Nord ajunsă, prin dezvoltările neîntrerupte ale metropolei, în chiar centrul Capitalei, iar fața e de fapt dedesubtul. Se întâmplă să știu zona, locuind în apropiere, iar cu unii dintre vecinii din subterane am avut nu doar contacte care mă arătau creștin milos iar pe ei recunoscători. Una dintre fete, pe care o recunosc acum în transmisiile de la Gara de Nord, mi-a pătruns în casă, ziua în amiaza mare și i-a furat norei mele bijuteriile pe care le-a aruncat în stradă, prin geam, altor doi complici. Prinsă, fata n-avea asupră-i nimic. S-a bătut în parte, cu o forță rară, cu cei doi polițiști veniți să ancheteze și care n-au reușit nimic. Am reușit eu s-o determin pe tânăra de 17 ani, eliberând-o pe propriul risc, spre nemulțumirea oamenilor cu baston de cauciuc, să aducă obiectele furate înapoi. Îi știu. Unii sunt extrem de periculoși. Unii s-au născut în iad, au trăit și trăiesc în iadul de sub noi. N-au decât o identitate valabilă în relațiile dintre ei. În rest n-au nimic. N-au acte, certificat de naștere, rude. Unii îi numesc șobolanii umani ai Bucureștilor. De altfel, tratamentul în forță de azi e cel aplicat – vă amintiți cutremurătoarea scenă cu deratizarea ieșită de sub pana lui Marin Preda – pe rețeta scoaterii șobolanilor din găuri. Gazele lacrimogene, umblă zvonul, ar fi sufocat mortal un „șobolan”. Când scriu aceste rânduri, mascații, cu protecția adecvată, au catadicsit să coboare în casa morților. Au dezinfectat întâi cu lacrimogene. Nu știu cu ce recoltă vor ieși la lumină.

Da, în galeriile de șobolani ale Capitalei, mai ales în zona Gării de Nord, viețuiește o lume. Nefericită, sălbatică, dezumanizată. Periculoasă pentru lumea de deasupra. Murdară și dizgrațioasă, doldora de microbi. Înăuntru, transmit ziariștii, erau și două amărâte borțoase. Nu-i exclus să fie minore. Cuplarea în subterane e o regulă de conviețuire. Există și aici șefi, ierarhii, victime. Violența cu care-i întâmpină și pedepsește lumea de deasupra capătă aici cruzimi de fiare hăituite care se sfâșie între ele. Cei mici, cei foarte mici sunt mereu victime. Bătuți, violați, desfigurați de destin. Ieșiți la lumină, pentru a cerși sau fura, sunt abulici, amețiți, drogul respirat din pungă, cel mai ieftin și nemilos, îi clatină. Acțiunea polițienească de azi, folosită, repet, de echipele de deratizare, pentru  a scoate șobolanii din găuri, iar de grupurile de vânători pentru a scoate vulpile turbate din vizuini e ceea ce, din punct de vedere uman, trebuia întreprins? Nu puteau fi scoși și altcum șobolanii umani din iad? Mai ales că unii erau mici și păreau cu totul nejutorați. E tot ce poate face pentru ei societatea de deasupra?

Acești copii și adolescenți ai străzii, ai străzilor de dedesubt, sunt un produs, un produs rezidual, al societății în care trăim. Și ei sunt copiii României. Cu riscul de a insulta pe cineva aș spune că sunt și copiii lui Băsescu și ai lui Ponta și ai mei și ai tăi. Nu ne putem da deoparte, ținându-ne batista la nas. Put, dar put a nesimțirea societății de deasupra. Acțiunea igienică a poliției, care n-a coborât în iad spre a nu-și murdări uniforma, preferând să dea cu gaze toxice de deasupra și așteptând la ieșiri șobolanii, mi se pare nu doar neinspirată, ci de-a dreptul criminală. A murit sau nu un aurolac? Pagubă-n ciuperci! Un șobolan mai puțin. Între timp societatea românească se degradează, își surpă fibra biologică, nu doar morală. Satele, văduvite de forța activă, au rămas populate de numeroși aurolaci de suprafață, drojdieri de trăscău ieftin, care-și vând copiii sau îi mutilează în bătaie. CSAT-ul se întrunește de două decenii și ceva pentru a suplimenta efectivele de spioni și agenți și nu analizează niciodată pericolul suprem care atacă acest popor, un pericol mortal, care vine din interior. Pe când o reuniune de urgență pentru salvarea, cât încă mai e posibilă, a nației?