Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hristos a înviat acum două milenii şi ceva. De atunci, luând ca bornă peste veşnicii ieslea însufleţită cu prunc ceresc din Bethleem, tot numărăm anii, iar de Paşti rostim, de parcă noi înşine am dăltuit din cremenea timpului miracolul — „Hristos a Înviat!”. Noi însă, poporul român, batjocorit ca niciodată în istorie, umilit şi crucificat, când înviem? Mai înviem vreodată? Slabe şanse, în vremuri în care Irod redivivus, într-o variantă blestemată, stăpâneşte nestingherit şi ucide. Umileşte, sărăceşte poporul până la distrugere, îl fugăreşte în ruşinoase bejenii prin lumea largă, unde am devenit, mulţi dintre noi, sclavi sau cerşetori, dizolvă fiinţa naţiei. Fiul Omului a înviat prin credinţa în Tatăl Ceresc şi în El însuşi, în taina bunătăţii Lui care i-a dat tărie. Tărie clătinată o singură dată când a şoptit, pe cruce, cu ultimele puteri, „Eli, Eli, lama sabahtani?”. Pe noi ce ne mai salvează atâta vreme cât credinţa în noi înşine s-a consumat, a ars ca o feştilă, fumegă acum palid din vreascuri umede şi rumeguş? Ce ne mai poate salva după acest urcuş batjocoritor pe Golgota, biciuiţi şi răstigniţi de piraţii şi târfele pe care noi înşine ni i-am ales şi, probabil, ca într-o inimaginabilă narcoză, îi vom reînscăuna la nesfârşit?
De Florii s-au împlinit patru ani de când s-a prăpădit mama. Mă uit, priponit în gândurile mele, nu întotdeauna alinătoare, din pridvorul casei spre turlele bisericii de peste drum. Soarele, vag generos, şterge, cu mătura lui de raze, turla clopotniţei extrasă din ceţurile care au tot stat la Sângeru toată iarna. Tabla, croită din unghiuri, închipuie solzii argintii ai unei vietăţi care înoată în aer. Între oamenii care trec în sus şi în jos, mai toţi povârniţi, nici unul ţanţoş, o zăresc pe ţiganca Eugenia. Are peste 70 de ani, obrazul ei măsliniu s-a stâlcit. Cară, cât e ziua de lungă, pe toate uliţele nişte găleţi şi vase din plastic, în nădejdea că va găsi pentru ele cumpărători. Se sprijină într-un băţ şi mersul ei a devenit an după an mai nesigur. Mama, la poarta căreia se odihnea, o miluia întotdeauna cu ce avea prin casă. Ţiganca ţine, cu spinarea ei, puzderie de nepoţi minori. Părinţii lor, fiii şi nurorile s-au dizolvat în lumea largă. Nu ştie pe unde umblă, prin ce ţară. Muncesc, fură? Dumnezeu ştie. Oricum, pe acasă nu dau cu anii, iar bătrâna ţigancă nu şi-a abandonat, ca atâţia alţii, îndatorirea de a-i hrăni pe cei mici. Am strigat-o. Azi, i-am spus, se împlinesc patru ani de când a murit mama. Doamna Virginia? Ce suflet bun avea! – oftează femeia. Ţiganca a lăsat să-i curgă o lacrimă şi am plâns şi eu, stăpânit, împreună cu ea, două statui împietrite la poarta Muzeului Pietrei. Am rugat-o să ia şi de la mine câte ceva pentru numeroasa ei familie de prichindei. Am rămas cu o împăcare. E destul? Nu-i prea puţin pentru obligaţiile pe care le avem faţă de această lume care se surpă?
Suntem în Săptămâna Patimilor. Ea se încheie, după batjocura procesului petrecut, împotriva regulilor Dreptului Roman, noaptea (câte nevrednice sentinţe nu se dau în vremurile noastre după miezul nopţii!), după crucificare şi moarte, cu minunea Învierii Mântuitorului. Săptămâna Patimilor ţine o săptămână. Câţi ani ţine săptămâna crucificării poporului român? Pentru noi, creştinii, aceste zile încărcate, aşa cum încărcat cu boabe sângerii e un ciorchine de strugure, ar trebui să triumfe în bucurie. Mai ştim să ne bucurăm? Am întâlnit în aceste săptămâni şi luni atâta obidă şi amărăciune, mai ales prin satele prin care umblu, că nu-mi pot imagina că pe chipul românilor mai poate fi lipită la loc vreodată petala primăvăratică a bucuriei. Hristos a Înviat, noi însă, ca neam rostuit în istorie, recuperat mereu din ţărâna timpurilor prin pilda şi jertfa unor vârfuri, nu mai avem azi, în starea de atonie, neputinţă asumată, blazare şi supuşenie miloagă, nici o şansă. L-am văzut şi auzit pe Traian Băsescu, instalat în tronul lui Ceauşescu din cea mai elegantă vilă de vânătoare de la Covasna, vorbind cu atâta dispreţ pentru lege, pentru oameni, pentru tot că m-am îngrozit. Săptămâna Patimilor la români a început o dată cu ascensiunea la putere a acestui individ care pare a ajunge cel mai sadic măcelar al propriului popor din câţi a fabricat vreodată istoria. Ţara e împânzită de o armată de slugi profitoare care-l ascultă orbeşte, mai nemiloasă şi mai eficientă decât armata sovietică de ocupaţie. Alegerile? Care alegeri? Sunt furate de acum. Intelectualii, patronii de presă şi ziariştii, cu mici excepţii, se bat cu opoziţia, prestând mizerabil pentru ocupant. Pentru ocupantul din interior. Pentru ocupantul pe care, manevraţi orbeşte, ni l-am instalat prin vot. Vot sincer, vot cumpărat, vot furat. Dar ce mai contează? Hristos mai învie o dată la sfârşitul acestei săptămâni. Poporul român, dacă nu se va trezi şi nu-şi va smulge, printr-un efort miraculos de voinţă, piroanele bătute în mâini şi în creier, nu va mai învia niciodată.
P.S. Nu-i calamitate în lume, atentat sau cutremur, răsculare de ape sau căderi de avioane, din Japonia şi până-n Africa de Sud, din Australia şi până-n Insula Galapagos, care să nu afle pe acolo şi vreun român. Mă întreb cine s-ar mai putea ridica împotriva ciumei care ne stăpâneşte atâta vreme cât jumătate din românii în putere (dacă nu mai mulţi) s-a topit în toate zările? Au rămas rezerviştii, plantoane tragice ale democraţiei. De Ceauşescu ne-a scăpat revolta tinerilor. De Băsescu şi clica lui rapace ne-ar putea salva bătrânii, cei care nu şi-au pierdut încă linia de ochire a revoltei disciplinate.
Citește pe Antena3.ro
