Pornirea cu stângul

Ne stă destul de tare în obicei ca, în momentul în care orice fel de eveniment ne obligă să o luăm de la capăt, fie politic, social sau personal, să uităm, brusc, care-i stânga şi care-i dreapta şi să pornim aşa cum nimeni nu-şi propune să pornească la un nou drum: cu stângul înainte. Ne dăm seama, dar ne gândim că... merge şi aşa. Ne convingem singuri că noi nu suntem superstiţioşi, că nu ne dăm trei paşi în spate când vedem o pisică neagră şi că nici nu facem nimic când aceasta ne taie calea. Aşa că puţine ne rămân de făcut: continuăm drumul pornit cu stângul, convinşi că nu a mai văzut nimeni neatenţia noastră şi că nu există consecinţe suficient de puternice cât să ne pună piedici reale. Asta până când... ne împiedicăm prima oară. De o pietricică, de o sticlă goală de plastic pe care a lăsat-o cineva pe trotuar, de propriile gânduri, pe care, de asemenea, le-a lăsat cineva, nu se ştie cine, să umble fără control prin minte şi prin suflet. Şi atunci, la primul hop, ne gândim, evident, că e de vină acel prim pas făcut cu stângul. Ni se pare că de acolo s-a declanşat ghinionul. Devenim, brusc şi fără explicaţii, mai superstiţioşi decât toate bunicile la un loc şi, în lipsă de alte idei, ne întoarcem din drum, pentru a porni din nou, de data aceasta cu dreptul, spre destinaţia care ne e atât de necesară. Până parcurgem noi distanţele, până ne dăm seama care-i itinerariul cel mai scurt, până ne mai dăm de vreo trei ori cu stângu-n dreptul – aşa, în semn de protest – se aud multe semnale de final, se termină multe din socotelile la care ne-ar fi plăcut să participăm sau măcar să ajungem la timp. Negocierea cu destinul nu e niciodată în favoarea noastră.

Revenim, aşadar, la punctul de pornire. Şi o luăm din loc, de data aceasta, cu dreptul. Către cineva, către ceva, nici nu mai ştim către ce. Ne măsurăm paşii cu o minuţiozitate care pe ceilalţi îi scoate din sărite, ne prefacem mai preocupaţi de mijloace decât de scop, închidem ochii când ne trece prin faţă pisica neagră şi ne păcălim că, dacă n-am văzut-o, nici n-a trecut. Şi, pe neaşteptate, când suntem mai aproape de final şi când începem să fim siguri pe noi şi pe mişcările noastre, când nu mai numărăm în minte frecvenţa fiecărui gest, când începem să fim noi înşine şi să ne placă această postură, iarăşi ne împiedicăm de pietricele şi de amintiri, iarăşi uităm unde am pornit şi ce ne-a provocat să acceptăm drumul. Şi nici măcar nu mai putem da vina pe plecarea de pe loc cu stângul. Nu mai putem da vina, nici măcar pe furiş, pe pisica neagră care ne-a traversat înainte pe una dintre străduţe, pentru că ne-am ferit privirea şi nu avem la ce imagine să recurgem ca să ne susţinem nevinovăţia. Faţă în faţă cu destinaţia, cu ochii obosiţi şi cu paşii ezitanţi, ne dăm seama doar că ne rămân două variante: să ajungem prea târziu şi cu genunchii juliţi acolo unde ştim că ne e locul sau să o luăm de la capăt, pentru a mai încerca o dată să terminăm cursa în picioare, riscând, evident, să ne forţăm norocul şi să n-o mai terminăm deloc.