Potrivirea

Potrivirile aduc tot atâtea bucurii ca şi cantităţile, doar că bucuriile pe care le aduc potrivirile se ţin minte. Am avut în mai multe rânduri bucurie de la nişte bani, însă nu ţin minte nici când s-a întâmplat cantitatea, nici cât de mulţi au fost banii.

În schimb, îmi amintesc cu aceeaşi intensitate cu care îmi revin în memorie scene lungi din filmele lui Fellini după-amiaza când o colegă de an de la Filologie a scos din geantă, în timpul unui curs de Gramatica limbii române al profesorului Ion Coteanu, un mic album italian de artă, cumpărat - mi-a spus ea - de la Librăria Creţulescu în urmă cu un ceas.

Azi, nu se miră nimeni dacă vede un album despre arta precolumbiană în mâinile unui cetăţean oarecare în tramvai. Azi, nu ne mai miră nimic şi în nici un caz un om care citeşte o carte nepotrivită cu înfăţişarea lui, cu locul şi cu momentul. Dar atunci, în 1967, era ca şi cum colega mea mi-ar fi spus că tocmai îşi luase o viză de Paris, nu de la Oficiul de paşapoarte, ci de la chioşcul de ziare. Nu se potrivea nimic cu nimic.

Eu treceam zilnic pe la Librăria Creţulescu şi nu aveam cunoştinţă de vreo carte străină. În 1967, era de neconceput să găseşti în librăriile noastre cărţi de artă pe tejghea. Cele câteva titluri ale faimoasei, în acele vremuri, Edituri Skira, care ajungeau prin expceţie şi în câteva exemplare în marile librării din Bucureşti, se vindeau pe sub tejghea, în regim de icre negre pentru clienţii de elită.

Apoi, colega mea habar n-avea ce carte cumpărase. O luase pentru că se găsea, pentru că se nimerise acolo, pentru că era ieftină, pentru că avea coperţi frumoase şi pentru că avea - zicea ea - poze cu tablouri celebre. Dacă ar fi fost un volum despre Leonardo da Vinci, m-aş fi mirat mai puţin, dar era unul despre Pisanello, un pictor din Renaşterea timpurie. De unde până unde Pisanello în România?

Şi, mai ales, de unde până unde în mâinile oricui? Eram atât de surescitat, încât am plecat din amfiteatru val-vârtej, lăsându-l pe foarte civilizatul profesor Coteanu mască. Şi am alergat, n-am mers, am alergat până la Librăria Creţulescu, unde, bineînţeles, nu se găseau nici un Pisanello şi nici o altă carte străină. Am ieşit din librărie şi m-am întors de mai multe ori, uitându-mă cu o privire de câine bătut la vânzătoare, iar ele uitându-se la mine ca la unul tare de cap.

La un moment dat, o vânzătoare m-a privit lung ca pe un caz medical fără speranţă de vindecare şi, fără să mă slăbească din ochi, s-a aplecat şi a scos de sub tejghea patru cărţi de artă din seria celei pe care o văzusem la colega mea: Pisanello, Ambroggio Lorenzetti, Giorgione şi Giotto. Le-a împachetat profesional, stăruind cu privirea în ochii mei, şi mi-a întins pachetul cu cărţi în burtă, zicându-mi printre dinţi conspirativ: 60 de lei la casă.

Am plătit cărţile cu banii de cămin pe o lună, am plecat fără să mă uit în urmă şi săptămâni bune după aceea am fost în transă: Le aveam! Mă simţeam puternic, superior, împlinit sufleteşte, fericit cum nu mai fusesem niciodată. Făceam primii paşi în altă lume. Nu în Italia, nu în Occident, ci în lumea minunată a calităţii.

În comparaţie cu cărţile pe care le frecventasem până atunci, pe acestea puteai să şi le pipăi, să le mângâi şi, stârnit de perfecţiunea reproducerilor, să le săruţi. Pentru setea mea de desăvârşire din acei ani, cantitatea - patru volume - însemna un maximum de potrivire sufletească. Ulterior, când am avut posibilitatea să-mi cumpăr, dacă voiam, sute de albume de artă, sutele nu-mi spuneau nimic. Erau ele multe, însă vârsta cerea alt gen de potriviri.