Povara planurilor amânate.

M-am tot gandit, in ultimele zile, cat de trist e sa privesti in urma si sa vezi cum s-au transformat in amintire cele mai multe dintre planurile amanate. Planuri care, cu doar un an in urma, pareau perfect valabile si se incadrau in toate normele riguroase pe care si le impune fiecare dintre noi la bilantul de sfarsit de etapa.

De fiecare data cand lasam ceva pe alta zi sau pe saptamana urmatoare, tata ma avertiza, spunandu-mi ca aproape tot ce se amana nu se mai face. Nu-l credeam, ii zambeam si mergeam mai departe, atribuind calendarului prima sansa sa-mi faca ordine in destin. Acum insa trebuie sa-mi recunosc greseala si sa-mi asum infrangerile. Sunt atatea lucruri pe care nu le mai putem indeplini... Ne-a depasit, fara sa ne dam seama, povara varstei si a schimbarilor extreme, nu avem, aparent, nici o vina, desi, pe fond, suntem principalii responsabili ai amanarilor fara noroc.

Stabilisem, acum vreo cinci-sase ani, sa merg cu bunica mea la iarba verde, sa povestim si sa ne fie cald la lumina soarelui de Ardeal, sa nu ne uitam la ceas, sa asteptam sa ne spuna amurgul ca s-a facut tarziu si ca trebuie sa ne intoarcem spre casa. Am tot amanat, in fiecare vara mi s-a parut ca mai e vreme destula ca sa merg la bunici si sa-i gasesc pe deplin puternici. Acum, ma gandesc la ei si-mi dau seama ca s-a cam facut tar­ziu sa ii supun la eforturi fizice, au si ei problemele lor de sanatate si de viata si, cu o disperarea pe care nu stiam ca o pot simti, vad cum din planul copilariei a ramas o iluzie frumoasa si trista, cu care mai pot doar sa vindec ceva din deznadejdea prezentului.

Iarna trecuta trebuia sa merg la fosta mea scoala, sa-mi vad profesorii si sa umblu pe coridoarele lungi, ca o eleva normala, revenita acasa. Vorbisem cu doamna diriginta, o anuntasem ca o sa ajung pe acolo, verificasem orarul ca sa stiu pe cine gasesc si pe cine trebuie sa astept. Nu m-am dus. Nu m-am simtit in stare si am ratat sansa de a-mi regasi trecutul aproape la fel cum l-am lasat. Pana la toamna s-ar putea sa se pensioneze cativa dintre fostii mei profesori, sa le ramana goala catedra, sa se faca frig in cancelarie de atata necunoscut, iar eu, ajunsa prea tarziu la intalnirea cu propriul trecut, sa ma simt straina, sa am senzatia ca sunt in plus, intr-o lume despre care nu mai stiu mare lucru, intr-o cladire care, brusc, nu a mai avut loc sa-mi gazduiasca farame de copilarie.

Am amanat, de pe o vara pe alta, un drum de familie la Vatra Dornei, un drum cu multe povesti si cu opriri dese, care sa semene cu deplasarile din vremurile in care distantele erau pentru tata cele mai frumoase provocari. Nu am insistat destul, pentru ca am fost sigura ca ei au dreptate, ei, cei care imi explicau ri­guros ca nu e inca timp pentru o astfel de calatorie, ca pana vara urmatoare se vor mai aseza lucrurile si se vor crea ocaziile perfecte pentru o vacanta fara griji. Ii credeam, dintr-o dragoste aproape irationala, si nici acum nu as vrea sa incetez sa-i cred, chiar daca imi amintesc prin­tre lacrimi si regrete toate aceste episoade. Nu mai putem merge cu totii la Vatra Dornei. In familie completa. Nici vara asta, nici vara viitoare, nici peste douazeci de anotimpuri. Am amanat, am amanat, am amanat si, iata, dintr-o data, ceva s-a schimbat radical, vietile ni s-au sucit violent si nu ne-a ramas decat amintirea planului bine pus la punct pentru urmatorul august.

Tot ce nu am apucat sa facem ne va ramane pentru totdeauna in constiinta, ca o povara orfana pe care nu o putem abandona. E aproape imposibil sa uitam de toate planurile pe care nu am mai avut cum sa ne indeplinim, chiar daca, o data cu trecerea anilor, ranile se cicatrizeaza si reprosurile pe care ni le facem unii altora se sting. Acum inteleg cat e de important sa incercam sa nu mai lasam pe alta data idei, fapte, sentimente, pentru ca prea multa incredere in eternitate si in viitor strica. Desi intotdeauna ne iluzionam ca nu suntem noi la rand sa plecam si sa lasam lucrurile nerezolvate, e mai bine sa fim precauti. Altfel, ne transformam, fara sa vrem si fara sa ne dam seama, in complicii epidemiei de imposibil, care ne asteapta la fiecare pas pentru un diagnostic definitiv.