x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Poveste despre adolescenţă

Poveste despre adolescenţă

de Rodica Mandache    |    16 Feb 2013   •   00:17
Poveste despre adolescenţă

Vârsta adolescenţei e vârstă dăruită. Atunci cântă anii cei tineri, atunci visurile sunt nebuneşti, atunci ştacheta e în nori şi atunci, numai atunci, gândeşti că eşti veşnic.
M-am născut la Iaşi şi am învăţat la cel mai nobil liceu al oraşului Iaşi, “Oltea Doamna”, Liceul de fete. Eram “La umbra fetelor în floare”, cum bine şi-a intitulat Irina Lăudat eseul.
M-am desprins de adolescenţă şi am plecat în alte locuri, în alte lumi, în alte galaxii. Mi-am lăsat colegele mele, dragele mele colege, tinere şi pline de candoare şi le-am regăsit la vârsta senectuţii. Acum ele sunt familia mea de la Iaşi.
Doresc tuturor oamenilor minunea care mi s-a întâmplat mie.
Şi asta a fost, probabil, pentru că una dintre colegele mele, cea cu un nas aristocratic şi trup de cadână, cea cu un râs molipsitor, vesel, cu adâncimi de clinchet de clopoţel pe numele ei Antoaneta Hulubei, avea vocaţie de zână. A fost pentru noi zâna cea bună a Cenuşăresei. Ne-a dăruit o carte. De fapt, efortul a fost uriaş. Nu a scris o carte, asta era uşor. Ne-a pus pe noi, toate, să scriem noi despre noi şi despre “atunci” şi ne-a redat “adolescenţa”. Anul acesta, de anul nou, am stat cu nepoata-mea Catinca, o minune de copil care n-are încă doi ani. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns acest “caz de fericire” am primit telefoane de la toate colegele mele de liceu.
Ne-am făcut, prin cartea dăruită de Tony Hulubei, din nou, adolescente. Trăim acum într-o lume dură, dar telefoanele lor nu au în ele decât iubire.
Şi, ceea ce mi-am dorit toată viaţa, primesc acum de la ele; sunt mândre de mine, de ce-am făcut eu în viaţa mea.
Cartea se cheamă “Între primăveri şi toamne” şi, de când am primit-o, o ţin pe noptieră lângă mine, numai să întind mâna şi s-o iau. Şi, de câte ori nu mai am aer în piept, de câte ori sunt tristă şi disperată, citesc din carte, ca din Biblie, ca din culegerea cu alese rugăciuni. Citesc ceva şi sunt alta. Sunt mândră tare de colegele mele. Învăţam bine toate, unele fiind strălucitoare şi strălucitoare au rămas până astăzi în meseriile lor. E un noroc, un mare noroc, ca toţi cei din jurul tău să fie performanţi. Vrei, nu vrei, ajungi şi tu!
Înduioşătoare, sensibile şi pline de candoare sunt mărturisirile colegelor mele. Astăzi, toate sunt bunici, au nepoţi, copiii tuturor sunt extrem de reuşiţi. Dar cele care nu mai sunt îmi rănesc fericirea nespusă care mă cuprinde, când frunzăresc cartea.
Cea care ne-a împins să ne recuperăm adolescenţa a fost, după cum am mai spus, Tony Hulubei.
Tony a avut putere să ne caute pe toate, să ne împingă, să ne roage, să ne comande să scriem, fiecare după puterile noastre, “gânduri din adolescenţă”. Sunt câteva luni de când am primit cartea şi parcă am primit-o ieri.
Tony nu mai vede. O boală, pur şi simplu. Şi, totuşi, a fost mai puternică decât noi toate la un loc. Eseul ei se întitulează “Pe sub tei, pe sub castani” şi are ca motto versurile ei, căci Tony este poetă.
“Gândurile-mi vin şi pleacă,
Păsări rătăcite-n zbor,
Între primăveri şi toamne,
Într-un dans năucitor”.
În toate fotografiile râde. Mărturisirea ei este veselă şi dulce, ironică.
Tony era năzdrăvana. în şcoala primară; s-a aşezat pe şinele de tramvai şi aştepta tramvaiul care venea, în viteză, la vale. Ca prin farmec credea ea că va face tramvaiul să se oprească. Noroc că portarul şcolii a smuls-o de pe “locul vrăjit”.
Da, Tony era o năzdrăvană.
În clasa I, a primit ochelari cu 6 dioptrii – 6. Nasul ei, mic şi fin, nu putea ţine ochelarii grei. Şi Tony făcea exerciţii pe ascuns, îşi ţinea nasul într-o ceşcuţă cu apă şi drojdie, ca să crească.
Tony este nevastă de ambasador, a colindat lumea hispanică şi a venit cu dor de ţară, mai frumoasă şi mai veselă decât plecase.
Datorită acestei minuni de Tony suntem fericite împreună şi, cum citează doctoriţa Cristina Munteanu dintr-un volum al unui elev al lui Epicur-Metrodorus,: “pentru fericire este mai însemnată cauza care se află în noi, decât cea care vine de la bucuriile din afară”.

×