Poveste din România rurală

Am cunoscut oameni care, indiferent ce ar face să se apere, să prevină, să prevadă, să se asigure, au mereu necazuri. Sunt ca nişte magneţi pentru ghinioane. Mereu li se întâmplă câte ceva, de la neplăceri mărunte până la accidente grave. Şi, chiar şi atunci când îşi iau toate măsurile de precauţie, apare ceva neaşteptat la care nu s-ar fi gândit nimeni.

Pare că aceşti oameni ar trebui să fie păziţi mereu de cineva, care să-i protejeze, să-i prevină, să le "ţină spatele". Un fel de Înger Păzitor. Da, poate că asta e: dacă este adevărat că fiecare om are un Înger Păzitor, atunci ei cu siguranţă nu au.

Nu vorbesc aici despre oameni superficiali, răi, proşti, inculţi, "slabi de înger", "împiedicaţi", "stângaci", "cu capul în nori" - defecte care i-ar putea face inadaptabili la realitate. Ci despre acei oameni care tocmai alegând soluţia corectitudinii, a simplităţii, a paşilor siguri şi a drumului verificat - pentru că orice altceva s-a dovedit a fi dezastruos - tot nu scapă de necazuri. Adică, deşi societatea le spune că este sigur să respecţi regulile (şi corect, şi moral, şi uman), în mod paradoxal această etică se întoarce împotriva lor în cele mai neaşteptate moduri. Dacă ar trebui să găsesc un nume acestei categorii de oameni, acesta ar fi: neajutoraţi.

Poate că este doar o chestiune de destin, şi lumea, viaţa, societatea au nevoie de aceşti oameni ca să se agrege funcţional aşa cum ştim. Poată că, oricât de cinic ar suna, existenţa lor are un rost.

Şi acum am să vă spun o poveste. Un om avea o casă mare şi frumoasă într-un oraş mic de provincie. Şi pentru că într-o societate democratică şi cu economie de piaţă eşti încurajat să devii întreprinzător - să te dezvolţi tu, să aduci plus valoare, să produci, să dai bani la stat din taxe etc. - el şi soţia sa s-au decis să facă o brutărie. Adorau mirosul acela al pâinii bune proaspăt scoase din cuptor. Concurenţa locală producea şi vindea o pâine ieftină şi proastă. Ei s-au gândit să facă o pâine bună şi, cine ştie, cu timpul, să facă şi produse de patiserie. Au făcut un "business plan" scris, au făcut dosar "ca la carte", s-au dus la bancă, au fost încurajaţi, li s-a aprobat un credit. Au pus ipotecă pe casă, că, deh, banca voia garanţii. Au construit brutăria lipită de casă, în curte. Au respectat toate regulile, au angajat oameni, au cumpărat făină de calitate, au început să vândă. Fiind o afacere legată de creditul de la bancă, ei erau obligaţi să respecte toate regulile de impozitare, taxe, rate, Sanepid, inspecţia în construcţii. Şi nici nu s-ar fi gândit să facă altfel: ei voiau să facă o pâine bună "la alb", nu "la negru".

Pâinea lor era minunată, numai că preţul de vânzare era un pic mai mare decât al "concurenţei". Îşi puseseră un profit minim şi totul era controlat de bancă. Într-un an au dat faliment şi au pierdut tot. Banca nu i-a sprijinit şi nu i-a ajutat cu nimic. Au pierdut casa, au rămas pe drumuri. De ce? Pentru că oamenii din zonă au preferat să cumpere o pâine mai ieftină, dar proastă - făcută cu făină ieftină, de furat sau luată de pe piaţa neagră - în care găseau pietre, aţe, sârme, şoricei, gândaci, nasturi, aşchii de lemn şi multe altele. Cei care produceau şi vindeau această pâine dădeau şpăgi peste tot - că aveau profit mare, deh - şi erau lăsaţi în pace de autorităţi.

Omul care a vrut să facă o pâine cinstită şi albă a pierdut. Fusese ultima sa încercare dintr-un şir lung de eşecuri. La scurtă vreme a făcut cancer la prostată. Pe care, desigur, nu a avut bani să şi-l opereze.