Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Radioul public a împlinit 86 de ani de viaţă. Nu ştiu dacă mai ţine minte. Era într-o iarnă şi eram amândoi foarte mici, el chiar mai mic decât mine, l-a adus tata, vârât într-o plasă, printre pâini, de la oraş, şi l-a agăţat pe perete. Aşa ne-am cunoscut. Am aflat că-i zice difuzor şi că, dacă învârţi de un buton, începe să vorbească. Cum n-avea decât un singur buton, l-am dibuit imediat, învârtindu-l. Doamne, ce-i mai mergea gura! Nu s-a oprit din vorbit decât seara târziu, când l-am oprit eu. Cu toate că era atât de mic şi că nu mergea niciodată la şcoală, spre deosebire de mine care făceam în fiecare dimineaţa asta, mă întrecea cu mult în deşteptăciune. O întrecea chiar şi pe domna învăţătoare Bălţatu, ba şi pe domnul Cătrună, care era directorul şcolii. Nu era lucru de care să-l întrebi şi el să nu ştie.
În iarna următoare, tata a venit de la Bucureşti cu un cufăr de lemn cu multe butoane. După ce l-a aşezat pe un scaun lângă fereastră, l-a deschis, dar nu aşa cum se deschid în mod obişnuit cuferele, ci răsuncind-i unul dintre butoane. M-am uitat la difuzorul de deasupra patului şi-am înţeles ce se întâmplase. Crescuse, transformându-se peste noapte în cufărul cu butoane adus de tata. Îi crescuse şi pofta de vorbit, iar mie pofta de ascultat, căci crescusem şi eu între timp, dar nu într-atât de mare încât să-mi pot începe duminicile fără piesele de teatru pe care mi le spunea el dimineaţa, şi să mi se facă somn seara înainte de a-l auzi depănându-mi o poveste, şi să-mi fie drag de viscolul ce ne zgâlţia casa ascultându-l pe el cântând cât era ziua de lungă.
Parcă-l văd pe Petrică al lui Buturugă, ce nu mergea încă la şcoală, trecând dincoace de gard, în curtea noastră, şi intrând în casă doar pentru a se holba la cutia aia de lemn ce cânta. Nu înţelegea cum încap cântăreţii în ea! Nu că nu voiam să-i spun, dar nici eu nu prea înţelegeam cum. Apoi mi s-a năzărit să-i trimit cutiei o scrisoare şi după vreo două săptămâni am auzit-o rostindu-mi numele. A fost cea mai frumoasă clipă din toată existenţa mea. Auziseră şi cei din sat, întrucât aveau mai toţi astfel de cutii pe acasă, devenind pentru o vreme un fel de celebritate locală.
Pe urmă, s-a întâmplat să ajung chiar înăuntru cutiei, şi asta de multe ori, cunoscându-i pe câţiva dintre cei care îmi umpluseră nopţile şi zilele copilăriei cu minunăţii fără seamăn. Pot spune că, deşi am crescut într-o casă de oameni săraci, am fost un copil bogat. Radioul m-a îmbogăţit!
Nu mai sunt copil de mult. Şi nici părinţi nu mai am. Însă atunci când deschid radioul, îndeosebi dimineaţa devreme şi noaptea, înainte de culcare, este ca şi cum aş auzi-o pe mama sau pe tata spunându-mi: E bine, n-ai de să-ţi faci griji, suntem aici lângă tine! Uneori parcă simt şi o mână mângâindu-mi fruntea. Mai cu seamă pentru mângâierea asta îţi mulţumesc, Radioule, şi te rog să-i faci şi pe alţi copii cel puţin la fel de bogaţi ca mine!
Citește pe Antena3.ro
