Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Venea in varful carului cu paie. Il chema Petre. Zicea ca este finul sfantului ce tinea cheile Raiului, dar nu era. Sa fi fost, nasul sau i-ar fi invinetit mainile de acolo din cer, vazandu-l cum in loc de apa isi umple dimineata bota cu tuica. Asa isi potolea Petre setea peste zi.
Carul cobora spre sat, ziua spre seara. Ajunsesera amandoua in vale, cand cineva a asvarlit cativa pumni de intuneric peste lume. Lisandra, nevasta lui Petre, mergea pe jos, alaturi de cai. S-a speriat impreuna cu ei cand pamantul s-a imbracat dintr-odata in intuneric. Aproape ca nu se mai vedea drumul. Cerul, nici atat. Lui Petre parea sa-i priasca toata aceasta grozavie. Se ridicase in picioare, insa nu ca sa sprijine cerul cu mainile, ci pentru a se auzi pana departe cum chiuie. Asa a si intrat in sat, chiuind. Numai ca se pornisera tunetele, si ele chiuiau mai puternic decat el. Dar Petre nu le auzea. N-a auzit-o nici pe Lisandra cand i-a strigat: Ai grija, Petre, vezi sa nu te piste vreun fulger!
Aproape ca se incurcau in parul lui fulgerele. Se vedea in lumina lor, ce cadea fasaind pe pamant, cat de mare este frica femeii si a cailor. Era, de fapt, o singura frica, una cu zece picioare, care tragea dupa ea un car varfuit cu fulgere. Insusi potopul ce sta sa se iste il tragea. Sa fi fost numai paiele si omul de deasupra lor ar fi ajuns intr-o clipa acasa. Dar atarna foarte greu cerul, deoarece suise si el in car, ca nu cumva fulgerele sa se incaiere cu omul. Ca erau cam artagoase de felul lor. Dar mai artagos era el, ii casuna din orice. Pasarile stiau. D-asta si fugisera toate din calea lui. Stiau si pomii de pe marginea drumului, numai ca ei, nefiind pasari, nu puteau sa fuga.
– O sa te trasneasca, Petre, potoleste-te!, ii strigau oamenii de pe la porti, insa el se facea ca nu-i aude, dar ii auzea, caci s-a oprit de cateva ori din chiuit, raspunzandu-le: Va e ciuda ca sunt mai aproape decat voi de cer, ganganiilor!
Asa si era. Cu toate acestea, cerul n-a putut sa faca nimic. A fost suficienta o secunda, o singura secunda de neatentie si...
Tocmai cand se pregatea sa intre pe poarta casei sale, s-au aprins paiele din car. In loc s-o stinga, ploaia a intetit valvataia. Macar sa fi apucat sa deshame cineva caii, dar n-a apucat. Doua din cele zece picioare ale fricii au scapat neatinse. Oamenii au gasit-o pe Lisandra scormonind in gramajoarele de scrum din mijlocul drumului. Cenusa cailor se amestecase cu cenusa lui Petre.
Pe urma, cerul s-a luminat. A fost la fel ca mai-nainte. Eram copil. Am luat un pumn din cenusa aceea, cu gandul s-o seman primavara urmatoare pe camp. In nadejdea ca vor rasari cativa cai. Dar daca rasarea Petre? Desi imi era mila de durerea muta a Lisandrei, n-am mai semanat-o.
