x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Poveştile verii, poveştile pământului: Caii de cenuşă

0
Autor: Ştefan Mitroi 09 Aug 2011 - 21:00
Venea in varful carului cu paie. Il chema Petre. Zicea ca este finul sfan­tu­lui ce tinea cheile Raiului, dar nu era. Sa fi fost, nasul sau i-ar fi invinetit mai­nile de acolo din cer, vazandu-l cum in loc de apa isi umple dimineata bota cu tuica. Asa isi potolea Petre setea peste zi.

Carul cobora spre sat, ziua spre sea­­ra. Ajunsesera amandoua in vale, cand cineva a asvarlit cativa pumni de intuneric peste lume. Lisandra, ne­­­vasta lui Petre, mergea pe jos, ala­turi de cai. S-a speriat impreuna cu ei cand pamantul s-a imbracat dintr-oda­ta in intuneric. Aproape ca nu se mai vedea drumul. Cerul, nici atat. Lui Petre parea sa-i priasca toata aceasta grozavie. Se ridicase in pi­cioa­­re, insa nu ca sa sprijine cerul cu mai­­­nile, ci pentru a se auzi pana de­par­­te cum chiuie. Asa a si intrat in sat, chiuind. Numai ca se pornisera tu­­­ne­­tele, si ele chiuiau mai puternic de­­­cat el. Dar Petre nu le auzea. N-a auzit-o nici pe Lisandra cand i-a strigat: Ai grija, Petre, vezi sa nu te piste vreun fulger!

Aproape ca se incurcau in parul lui fulgerele. Se vedea in lumina lor, ce cadea fasaind pe pamant, cat de ma­­­re este frica femeii si a cailor. Era, de fapt, o singura frica, una cu zece pi­cioare, care tragea dupa ea un car var­­fuit cu fulgere. Insusi potopul ce sta sa se iste il tragea. Sa fi fost numai pa­iele si omul de deasupra lor ar fi ajuns intr-o clipa acasa. Dar atarna foar­te greu cerul, deoarece suise si el in car, ca nu cumva fulgerele sa se in­ca­iere cu omul. Ca erau cam ar­ta­goa­se de felul lor. Dar mai artagos era el, ii casuna din orice. Pasarile stiau. D-asta si fugisera toate din calea lui. Stiau si pomii de pe marginea drumu­lui, numai ca ei, nefiind pasari, nu puteau sa fuga.

– O sa te trasneasca, Petre, po­to­leste-te!, ii strigau oamenii de pe la porti, insa el se facea ca nu-i aude, dar ii auzea, caci s-a oprit de cateva ori din chiuit, raspunzandu-le: Va e ciuda ca sunt mai aproape decat voi de cer, ganganiilor!

Asa si era. Cu toate acestea, cerul n-a putut sa faca nimic. A fost suficienta o secunda, o singura secunda de neatentie si...

Tocmai cand se pregatea sa intre pe poarta casei sale, s-au aprins paiele din car. In loc s-o stinga, ploaia a in­tetit valvataia. Macar sa fi apucat sa deshame cineva caii, dar n-a apucat. Doua din cele zece picioare ale fricii au scapat neatinse. Oamenii au gasit-o pe Lisandra scormonind in gra­ma­joa­re­le de scrum din mijlocul drumului. Cenusa cailor se amestecase cu cenusa lui Petre.

Pe urma, cerul s-a luminat. A fost la fel ca mai-nainte. Eram copil. Am luat un pumn din cenusa aceea, cu gan­dul s-o seman primavara ur­ma­toa­re pe camp. In nadejdea ca vor ra­sari cativa cai. Dar daca rasarea Pe­­tre? Desi imi era mila de durerea mu­ta a Lisandrei, n-am mai semanat-o.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de