Poveştile verii, poveştile pământului: Caii de cenuşă

Venea in varful carului cu paie. Il chema Petre. Zicea ca este finul sfan­tu­lui ce tinea cheile Raiului, dar nu era. Sa fi fost, nasul sau i-ar fi invinetit mai­nile de acolo din cer, vazandu-l cum in loc de apa isi umple dimineata bota cu tuica. Asa isi potolea Petre setea peste zi.

Carul cobora spre sat, ziua spre sea­­ra. Ajunsesera amandoua in vale, cand cineva a asvarlit cativa pumni de intuneric peste lume. Lisandra, ne­­­vasta lui Petre, mergea pe jos, ala­turi de cai. S-a speriat impreuna cu ei cand pamantul s-a imbracat dintr-oda­ta in intuneric. Aproape ca nu se mai vedea drumul. Cerul, nici atat. Lui Petre parea sa-i priasca toata aceasta grozavie. Se ridicase in pi­cioa­­re, insa nu ca sa sprijine cerul cu mai­­­nile, ci pentru a se auzi pana de­par­­te cum chiuie. Asa a si intrat in sat, chiuind. Numai ca se pornisera tu­­­ne­­tele, si ele chiuiau mai puternic de­­­cat el. Dar Petre nu le auzea. N-a auzit-o nici pe Lisandra cand i-a strigat: Ai grija, Petre, vezi sa nu te piste vreun fulger!

Aproape ca se incurcau in parul lui fulgerele. Se vedea in lumina lor, ce cadea fasaind pe pamant, cat de ma­­­re este frica femeii si a cailor. Era, de fapt, o singura frica, una cu zece pi­cioare, care tragea dupa ea un car var­­fuit cu fulgere. Insusi potopul ce sta sa se iste il tragea. Sa fi fost numai pa­iele si omul de deasupra lor ar fi ajuns intr-o clipa acasa. Dar atarna foar­te greu cerul, deoarece suise si el in car, ca nu cumva fulgerele sa se in­ca­iere cu omul. Ca erau cam ar­ta­goa­se de felul lor. Dar mai artagos era el, ii casuna din orice. Pasarile stiau. D-asta si fugisera toate din calea lui. Stiau si pomii de pe marginea drumu­lui, numai ca ei, nefiind pasari, nu puteau sa fuga.

– O sa te trasneasca, Petre, po­to­leste-te!, ii strigau oamenii de pe la porti, insa el se facea ca nu-i aude, dar ii auzea, caci s-a oprit de cateva ori din chiuit, raspunzandu-le: Va e ciuda ca sunt mai aproape decat voi de cer, ganganiilor!

Asa si era. Cu toate acestea, cerul n-a putut sa faca nimic. A fost suficienta o secunda, o singura secunda de neatentie si...

Tocmai cand se pregatea sa intre pe poarta casei sale, s-au aprins paiele din car. In loc s-o stinga, ploaia a in­tetit valvataia. Macar sa fi apucat sa deshame cineva caii, dar n-a apucat. Doua din cele zece picioare ale fricii au scapat neatinse. Oamenii au gasit-o pe Lisandra scormonind in gra­ma­joa­re­le de scrum din mijlocul drumului. Cenusa cailor se amestecase cu cenusa lui Petre.

Pe urma, cerul s-a luminat. A fost la fel ca mai-nainte. Eram copil. Am luat un pumn din cenusa aceea, cu gan­dul s-o seman primavara ur­ma­toa­re pe camp. In nadejdea ca vor ra­sari cativa cai. Dar daca rasarea Pe­­tre? Desi imi era mila de durerea mu­ta a Lisandrei, n-am mai semanat-o.

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament