Pragul numit suta de lei

N-am împrumutat niciodată bani şi nu am dat niciodată bani cu împrumut. E unul din lucrurile cu care nu mă mân­dresc, dar nici nu sufăr din cauza lor.

Nu-mi dau seama ce-am pierdut, ig­no­rând trăirile omului care dă bani  cu îm­prumut sau face împrumuturi la bancă ori la cămătari, însă ştiu ce am câştigat. Pe lângă dreptul de a nu avea păreri despre nici un fel de împrumuturi, inclusiv acelea ale statului, am obţinut un plus de disponibilitate la opinie în alte chestiuni.

Când mintea e mai liberă într-o pri­vinţă, împarte acest plus de libertate în alte privinţe. Libertatea e productivă.

Despre împrumuturile statului ar trebui  să pot formula un punct de vedere, pentru că statul o să-mi mărească impozitele. Totuşi, stau deoparte şi las statul să facă ce-o vrea. Democraţia funcţionează numai când statul are suficiente resurse ca s-o subvenţioneze. Democraţia e ca un minister, care primeşte bani de la buget. Când nu mai sunt bani, statul ia de la cultură şi de la democraţie şi dă la alte ministere.

Unul din motivele pentru care nu intru în polemici cu finanţiştii statului, despre oportunitatea unui împrumut de mi­liarde de euro, e acela că nu simt dimensiunile miliardului de euro. Am dimensiunea sutei de lei şi a sutei de euro, dar mai departe simţurile mele se blochează. Există în România mulţi oameni, pentru care milionul de euro e un prag financiar accesibil. Însă există şi mai mulţi, de zeci de mii de ori mai mulţi care nu pipăie nici măcar dimensiunile milionului de lei vechi. Astronomii au găsit soluţia pentru a măsura distanţele în kilometri până la cele mai îndepărtate stele. Noi vorbim de milioane de ani lumină şi mintea noas­tră începe să halucineze înmulţind 300.000 de kilometri pe secundă cu se­cun­dele dintr-un an. Şi aşa mai de­parte. Astronomii lasă în seama mate­maticii înmulţirile şi şirurile de ze­rouri. Ei spun că distanţa până la Steaua X-107 e de 10 la 24, adică de zece la pute­rea douăzeci şi patru. Infiniturile, mic şi mare, sunt aduse la unităţi şi la zeci, oarecum şi la înţelegerea mătuşii, care cumpără ouă în piaţă şi trebuie să înmulţească în gând patru ouă cu patruzeci şi trei de bani bucata. Aici e problema, când preşedinţia şi guvernul spun că vor consulta poporul cu privire la un împrumut de multe mi­liarde de euro puterea vorbeşte altă limbă a banilor decât poporul.

Poporul nu trece pragul financiar al hranei zilnice şi al cheltuielilor de tot modeste, precum televizorul, telefonul, întreţinerea. Puterea jigneşte poporul, invitându-l la dialog, iar poporul nu-şi dă seama că e jignit de putere, pentru că i se vorbeşte în afara  dimensiunilor financiare ale supravieţuirii. Democraţia noastră e un alt fel de a minţi lumea, decât dictatura. Nu cu minciuni sfruntate, pe care le măsoară tot omul, ci cu minciuni globale şi ştiinţifice, de zece la puterea a douăzeci şi patru. Omul de rând ştie că suta de lei trebuie musai dată înapoi, dar că  miliardul mai poate fi păcălit, furat, amânat. Totul e să-i ciupim banii FMI-ului. Mai departe, vedem noi!
Ce-o să ne ia, dacă n-avem nimic?