”Președintele lucrului bine FĂCUT” sau ”Președintele lucrului bine TĂCUT”?

Apreciez, desigur, mesajul de compasiune şi de solidaritate pe care preşedintele României, Klaus Iohannis, l-a adresat preşedintelui Franţei, Francois Hollande, în urma odiosului masacru săvârşit vineri noaptea de către fundamentaliştii ISIS, căruia i-au căzut victime un mare număr de oameni nevinovaţi, printre care şi doi tineri români. A fost, acest mesaj, un gest de solidaritate cu poporul francez şi, deopotrivă, o confirmare a faptului că proverbul „prietenul, la nevoie se cunoaşte” exprimă un principiu moral nedezminţit, o constantă a ethosului românesc.

Aşa după cum apreciez în mod deosebit sobrietatea şi seriozitatea de care au dat dovadă francezii, fraţii noştri de gintă latină, care nu au făcut din crima de vineri noaptea un prilej de a cere şi de a primi capete de Moţoc, deşi, fără îndoială, există autorităţi, instituţii ale statului francez, care poartă răspunderea pentru că nu au prevenit comiterea sa. Cu toate acestea, cuvântul de odine al societăţii franceze a fost şi a rămas: „Mai întâi justiţia face cercetări şi, după aceea, discutăm despre politică”.

La noi, după cât de bine se cunoaşte, valul uriaş de nemulţumire provocat de incendiul criminal de la Clubul ”Colectiv” s-a soldat cu demisia premierului Victor Ponta şi a cabinetului său. Asta după ce primarul în exerciţiu al sectorului 4 a refuzat să demisioneze şi s-a pretat, zile întregi, la o avalanşă de justificări birocratice şi meschine. Spre meritul lor, procurorii de la Parchetul General s-au implicat cu maximă celeritate în anchetarea cauzelor nenorocirii, după care a urmat (se putea altfel?) joaca de-a „uite arestarea, nu e arestarea”, plus controversele între judecători şi CSM. Cât despre confiscarea brutală şi manipularea cinică a acestui dramatic subiect la care s-au dedat anumiţi politicaştri de drept comun şi de ruşinoasă faimă care s-au erijat, şi de această dată, în arbitri morali şi juridici, îmi este foarte greu să mai discut, fiindcă o asemenea atitudine a depăşit până şi orizontul de referinţă al zicalei româneşti: „hoţul strigă:<< prindeţi hoţul! >>”

Din păcate, la noi sarabanda aberaţiilor şi a comportamentelor care sfidează nomele morale elementare ale respectului faţă de cetăţean, înregistrează, tot în aceste zile cernite, o altă faptă despre care s-a vorbit încă inadmisibil de puţin. Scriu „inadmisibil de puţin” şi mă refer la gravitatea faptelor sancţionate printr-un verdict,cu caracter definitiv şi irevocabil,dat de către Curtea de Apel Braşov. Mă refer, bineînţeles, la dosarul (sau dosarele) în care actualul preşedinte al României, soţia , respectiv soacra sa au fost judecaţi şi au fost pedepsiţi ca făptuitori ai unor încâlcite şi, mai ales, ilegale acţiuni de pe urma cărora au devenit proprietari ai unui imobil situat în centrul Sibiului. Municipiu al cărui primar actualul preşedinte al României a fost ani de-a rândul.

În mod normal şi firesc, gravitatea faptelor care au fost sancţionate prin amintitul verdict ar fi necesitat, din partea domnului Klaus Iohannis, supranumit şi „preşedintele lucrului bine făcut”, să vină în faţa naţiunii cu un discurs scurt, dar lămuritor. Şi totuşi, nici până acum domnia sa nu a făcut acest gest de elementar respect faţă de noi, românii şi neromâni dar pământeni, pe care are datoria constituţională să îi reprezinte, să îi protejeze de fărădelegile de orice fel şi, dacă nu e cu bănat, să îi şi respecte. Nu a făcut-o, iar, atunci când o va face, răspunsul său va veni prea târziu şi tare mă tem că nu va mai fi luat în serios. Cu atât mai mult cu cât un asemenea răspuns i-a fost cerut, public, de către mai mulţi gazetari curajoşi, oameni cu respect faţă de menirea lor, iar, dacă nu mă înşel, numărătoarea inversă a fost declanşată, la Antena 3, de către bătăioasa şi tenacea jurnalistă Oana Stancu-Zamfir, ideea fiind susţinută de către alţi confraţi ca şi de personalităţi reprezentative ale mediului juridic şi societăţii civile.

O circumstanţă agravantă în această situaţie este şi faptul că, dinspre Palatul Cotroceni nu a plecat măcar un succint anunţ din care să aflăm că preşedintele Klaus Iohanis a luat cunoştinţă de hotărârea Curţii de Apel din Braşov, că se mai gândeşte şi că îşi va exprima opinia în perioada următoare. Iar treaba asta nu face decât să complice lucrurile.

O explicaţie ar putea, totuşi, să existe. După câte am aflat din relatările de presă, în ziua în care Curtea de Apel din Braşov a comunicat verdictul, preşedintele Klaus Iohannis participa, peste mări şi ţări, la summit-ul UE-Africa privind migraţia. Să înţelegem, de aici, că trebuie să aşteptăm un alt summit UE- de data asta privind bunele practici în combaterea practicilor nelegale pentru obţinerea a unor imobile în localitatea al cărui primar este cel în cauză- pentru a afla care este răspunsul preşedintelui Klaus Iohannis în legătură cu decizia Curţii de Apel din Braşov?

Răspuns cu atât mai necesar cu cât, această decizie care îi vizează direct atât pe domnul preşedinte, cât şi pe alţi membri ai familiei sale, trimite la una dintre cererile exprese ale manifestanţilor din ultimele săptămâni: „un alt mod de a face politică”. Ceea ce impune, în primul rând, ca aceia pe care obştea i-a investit în funcţii de răspundere să nu mai a nu mai folosească funcţia publică în interes personal, de familie sau de grup.

Şi uite aşa se face că, procedând potrivit dictonului nemţesc: „langsam aber sicher”, domnul Klaus Iohannis a plecat de la imaginea publică a unui „Preşedinte al lucrului bine făcut” şi a ajuns, cam prea repede aş zice eu, la aceea de „Preşedinte al lucrului bine tăcut”! Situaţie în care nu pot să nu îmi aduc aminte şi de vorba românească, din bătrâni, despre „ulciorul care nu merge de multe ori la apă”…