Preşedinţi altcumva

Uşor, uşor, în peisajul politic mondial îşi fac loc personaje apărute aparent din stradă, şi nu din laboratoarele serviciilor secrete, specializate în disimulări, simulări şi diversiuni fel de fel. Moda "supraoamenilor" a cam apus, ei încep să stingherească şi să inhibe, sunt prezenţe ireale şi apăsătoare. În vremuri normale e nevoie de inşi normali, în care cetăţeanul de rând să  se descopere pe sine, cu viciile şi virtuţile sale.

Scandalul iscat de ultima vacanţă a preşedintelui francez în Egipt nu putea trece neobservat  în România, unde îndeamnă la îndreptăţite reflecţii. Pe scurt, Nicolas Sarkozy, însoţit de proaspăta sa prietenă, fostul fotomodel Carla Bruni, a plecat să-şi relaxeze sinapsele în ţinutul Nilului. Ca să ajungă acolo, liderul de la Élysée l-a rugat pe "mogulul" Vincent Bolloré să-i cedeze temporar aeronava, cum se întâmplă adesea între prieteni (deunăzi, acelaşi om de afaceri îi pusese la dispoziţie şi iahtul personal, într-o altă escapadă intens mediatizată a urmaşului lui Chirac). Gestul prezidenţial a stârnit o mică furtună pe malurile Senei. Cică preşedintele ar trebui să "înceteze a mai provoca prin comportamentul său ostentativ", iar finanţarea vacanţei de un bogătaş plasat în sfera privată a intereselor financiare "pune sub semnul întrebării independenţa şi demnitatea funcţiei prezidenţiale". Din tabăra susţinătoare, riposta s-a vădit ceva mai palidă. S-a zis că avionul e un soi de maşină cu pene, şi cutuma "cocoşului galic" permite împrumutarea zburătoarei mecanice. Cât despre miliardar, omul "şi-a făcut singur averea, iar statul nu intervine în afacerile sale". Presa franceză s-a pornit să disece subiectul, să-l întoarcă pe toate feţele, în funcţie de orientarea ideologică ori de sponsorul, îndeobşte ocult, al fiecărei publicaţii. Sub fierbinţeala soarelui Luxorului, cuplul de îndrăgostiţi nu s-a sinchisit de accesul de moralitate al buldogilor dresaţi să latre la uşa democraţiei din Hexagon. Departe de vântul subţire şi şfichiuitor ce-a răvăşit Parisul hibernal, zgribulindu-l, înamoraţii tomnatici şi-au consumat, la poalele încinse ale Piramidelor, preaplinul mieros al unei idile profund omeneşti. "Sarko" vine după un divorţ încă proaspăt în paginile revistelor de mondenităţi şi nu dă semne să-şi ţină în frâu "slăbiciunile" deja cunoscute, aducătoare de voturi şi de putere. Trăieşte la vedere, intens şi vocal, se manifestă public ca orice muritor, decis să lase trecutului prejudecăţile ţesute în jurul celei mai înalte dregătorii în stat. Sătulă de ipocrizia băţos-solemnă a politicienilor de altădată, lumea doreşte altceva. Un politician care să nu fie doar suma aşteptărilor ideale ale electoratului ros de frustrări felurite şi nestrunite. Uşor, uşor, în peisajul politic mondial îşi fac loc personaje apărute aparent din stradă, şi nu din laboratoarele serviciilor secrete, specializate în disimulări, simulări şi diversiuni fel de fel. Moda "supraoamenilor" a cam apus, ei încep să stingherească şi să inhibe, sunt prezenţe ireale şi apăsătoare. În vremuri normale e nevoie de inşi normali, în care cetăţeanul de rând să se descopere pe sine, cu viciile şi virtuţile sale. Emanciparea individului prin regresie culturală a dus la demitizarea politicianului, la dezgolirea lui de aura artificială şi inexpugnabilă, divină chiar, cu care profesioniştii în manipulare l-au acoperit de-a lungul timpului. "Sunteţi aidoma nouă!", pare să exclame norodul democraţiilor plebiscitare, iar politicienii se mişcă aievea, ca nu cumva să-şi piardă suporterii.


Nici în România lucrurile nu stau altfel, şi aşa se explică succesul preşedintelui Băsescu. Întâmplările politice din Franţa sau Italia (fiindcă şi Silvio Berlusconi este exponentul aceleiaşi linii "postclasice") au darul de a desluşi suplimentar simpatia de care se bucură încă locatarul Palatului Cotroceni. Candidatul defunctei "Alianţe D.A."  şi-a propus şi a reuşit din plin să rupă tradiţia preşedinţilor întorşi, chipurile, cu spatele la popor, cu apariţii eminamente plicticoase şi constituţionale. Rigide şi monotone, drămuite cu zgârcenie. O tradiţie a limbajului gol, castrat de emoţie, de omenesc. Autointitulatul învingător al sistemului ticăloşit nu a vrut deloc să pară ceea ce nu este; şi-a asumat premeditat carenţele de educaţie şi instrucţie, declamând histrionic: "åsta sunt, dacă mă vreţi bine, dacă nu, rămâneţi cu Iliescu şi Constantinescu!". Şiret din fire şi demagog prin formaţie, biruitorul declarativ al comunismului "ilegitim" n-a uitat o clipă că românul iubeşte "omul jucăuş, veselos şi horitor", vorba cântecului popular. Şi popular fiind, a învins în final, gălăgios şi neplanificat, impunând noul tip de preşedinte. Iată de ce Sarkozy şi Berlusconi sau recenta hărmălaie trivială din parlamentul italian mă obligă să-l privesc, dincolo de accentele critice, altcumva pe turbulentul Traian Băsescu. Cu obiectivitate indulgentă şi cu subiectivă euroînţelegere.