Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Controlul administrativ al prețurilor, aplicat pentru a limita creșterea costurilor bunurilor de bază, este prezentat ca o soluție rapidă pentru protejarea consumatorilor. Totuși, o analiză mai atentă arată că astfel de măsuri generează distorsiuni și efecte nedorite pe termen mediu și lung, afectând atât alocarea resurselor, cât și stimulentele producătorilor (Hanke & Krus, 2013).
Experiența istorică este revelatoare. În anul 301, împăratul roman Dioclețian emite Edictum de Pretiis Rerum Venalium, stabilind prețuri maxime pentru peste o mie de produse și salarii limitate pentru muncitori. Scopul declarat este combaterea inflației, însă efectul real constată reducerea ofertei și adâncirea penuriei, deoarece producătorii nu mai aduc bunurile la piață, iar legea se revocă ulterior (Lactanțiu, cca. 315; Temin, 2013). Această experiență subliniază că plafonarea prețurilor nu stabilizează economia, ci inhibă funcționarea normală a mecanismelor de piață și creează dezechilibre între cerere și ofertă (Blanchard, 2017).
Un exemplu mai apropiat în timp este controlul chiriilor în Statele Unite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1942). Deși reglementarea protejează temporar chiriașii, aceasta reduce stimulentele pentru construcția de noi locuințe și generează tranzacții „la negru” și comisioane suplimentare pentru contracte, afectând sectoarele nesupuse controlului (Glaeser & Luttmer, 2003). Aceleași mecanisme se aplică și în cazul bunurilor alimentare: restricționarea adaosului comercial limitează oferta, afectează lanțurile de aprovizionare și poate genera penurie, chiar dacă intenția inițială este protejarea consumatorului (Hanke & Krus, 2013).
Florin Aftalion (1987) observă în Économie de la Révolution française că politicienii tind să favorizeze soluții imediate, precum controlul prețurilor, ignorând efectele pe termen mediu. Aceasta este confirmată și de literatura contemporană privind politica monetară și intervențiile administrative, care arată că încercările de a menține prețuri sub nivelul de piață duc invariabil la penurie și scăderea eficienței economice (Krugman, 2009).
În realitate, liberalizarea pieței și stimularea ofertei produc rezultate mai eficiente. Semnalele de preț permit alocarea optimă a resurselor și ajustarea rapidă la cerere și costuri, în timp ce restricțiile artificiale reduc eficiența și favorizează penuria (World Bank, 2020; OECD, 2015; Banerjee & Duflo, 2019).
Este, de asemenea, important de remarcat că protecția reală a consumatorilor nu se obține prin restricționarea prețurilor, ci prin creșterea ofertei și a competitivității. Pe vremuri, până și propaganda comunistă avea un argument economic mai coerent. Ana Pauker (1952) subliniază într-un discurs de partid că „unul dintre mijloacele cele mai eficace de ieftinire a bunurilor este înmulțirea lor”. Aceeași logică economică se aplică și astăzi: plafonarea sau mercurialul poate reduce prețurile pe termen foarte scurt, dar nu creează abundență, ci doar amână ajustarea pieței. Într-o notă ironică, se poate întreba dacă alături de mercurial n-ar trebui reînființat și Comitetul de Stat al Planificării? Această întrebare subliniază absurditatea ideii de a controla administrativ prețurile, în loc să se gestioneze eficient oferta și productivitatea (Buchanan & Tullock, 1962).
Mai mult, literatura economică arată că intervențiile administrative afectează nu doar prețurile, ci și comportamentul agenților economici. Lipsa stimulentelor naturale reduce investițiile, inovația și calitatea bunurilor, în timp ce piața liberă permite adaptarea rapidă la cerere și la schimbările de cost (Hayek, 1945; North, 1990). Studiile empirice din economie comportamentală confirmă că agenții economici reacționează rapid la semnalele de preț și că restricțiile administrative induc comportamente de evitare sau piață paralelă (Thaler, 2016).
Experiența istorică și teoria economică sugerează că intervențiile de tip plafonare generează efecte adverse multiple: penurie, distorsiuni ale pieței și stimulente pentru activități economice „la negru”. Politicile eficiente trebuie să vizeze stimularea productivității, creșterea ofertei și funcționarea competitivă a pieței. Numai astfel se poate asigura protecția reală și sustenabilă a consumatorilor, evitând capcanele controlului administrativ al prețurilor și tentația de a reveni la instrumente precum mercurialul sau Comitetul de Stat al Planificării.
Citește pe Antena3.ro
