Pretexte pentru toate

Mi-a părut rău în fiecare an că nu toţi cei pe care îi iubesc trebuie felicitaţi de Florii. Oare de ce avem nevoie de atâtea pretexte ca să ţinem aproape şi să dăm un semn de viaţă, indiferent de distanţa oficială dintre unii de ceilalţi? Când eram mai mică, stăteam cu ochii pe ceas ca să nu ratez miezul nopţii şi să pot fi prima care dă un mesaj sau un telefon de la mulţi ani. Cu timpul, mi-am mai pierdut obiceiurile sentimentale şi am început să mă las condusă, probabil involuntar, de un fel de amorţeală, de un fel de senzaţie stranie de oboseală şi timiditate, am început să fiu puţin mai cumpătată, să scriu mesaje scurte pentru toţi sărbătoriţii şi să le trimit la ore normale ale dimineţii.

"De ce m-ai sunat?" Mereu trebuie să găsim un motiv credibil, ca să nu cumva să ne dăm de gol vreo slăbiciune. Ne dizolvăm toate intenţiile bune într-o doză exagerată de pretexte, ne sufocă periculos cuvintele în plus şi, ca-ntr-o regulă nedreaptă, aproape niciodată nu ajungem să spunem esenţialul, pentru că ne intimidăm, pentru că avem prea mult timp la dispoziţie să ne gândim la cauze şi la efect. Ni se pare că suntem în plus, că tot ce aveam de spus era prea banal, că pe nimeni nu interesează frământările noastre de moment. Ne convingem singuri că e mai bine să fim inventivi şi să găsim pretexte inteligente ca să ieşim mai uşor din situaţia aproape stânjenitoare pe care ne-am creat-o singuri, de prea multă singurătate, de prea multă iubire, de prea multă tăcere, de prea mult dor.

"De ce ai venit?" Uşa pare întotdeauna prea strâmtă când încercăm să fugim pe ea, ca să ne ascundem defectul de a nu fi pregătit din timp un pretext credibil pentru această întrebare absolut previzibilă. Ni se încurcă paşii, nu mai ştim cum să privim oamenii în ochi, încăperea devine enervant de mică, vocile din jur ni se amestecă în minte cu claritate, mâinile ne îngheaţă, ca-n bătrâneţile de poveste. Şi, până la urmă, reuşim să ieşim pe uşă, după ce o lasă cineva deschisă, pentru că ne vede disperaţi şi nerăbdători. Ieşim şi, deodată, în plină stradă cu semafoare întârziate, regretăm că am uitat din nou că pretextul contează mai puţin ca mărturisirile în sine, că e mai important să spui un fleac din suflet decât să compui superficial un salut complicat şi o explicaţie fără con­ţinut.

Mai e puţin şi vin sărbătorile de Paşte. Sper să nu mai am aceeaşi senzaţie tristă în noaptea de Înviere ca anul trecut, când am mers la bi­serică şi am fost martorul unei superficialităţi enervante. Oamenii vorbeau tare, despre orice, numai despre slujbă nu. Politică, modă, probleme de familie, vacanţe, culori, feluri de mâncare, planuri de viitor, toate aceste subiecte se înghesuiau la poarta bisericii, de parcă nimeni nu venise acolo ca să ia lumină şi să se gândească, măcar pentru o clipă, la cealaltă parte a vieţii, la celelalte semnificaţii ale fiecărei dimineţi. M-am simţit străină, locul meu nu era acolo, nu era frig, dar mie îmi era frig şi încheieturile nu puteau ţine bine de lumânare.

Când nu ne dorim sărbătorile, ele chiar nu există. Indiferent de motivul pentru care ne îndepărtăm de normalitate, când refuzăm să fim noi înşine şi să ne bucurăm de ajunul Crăciunului sau de noaptea de Înviere, reuşim să ne scoatem din minte şi din suflet aceste zile. Şi iarăşi ne trebuie pretexte, ca să nu creadă cei din jur că ne-am pierdut de tot de realitate, ca să nu ne judece oamenii mai înţelepţi şi mai puternici. Nici nu ştiu ce e mai grav: să refuzi să vină Paştele sau să îl trăieşti fals, să nu înţelegi nimic din adevărata lui semnificaţie. Nici nu-mi dau seama când au trecut primele luni ale acestui an întunecat. E ciudat, iar m-au prins sărbătorile nepregătită emoţional. Şi nu ştiu ce să fac, nici măcar nu-mi dau seama dacă e bine că recunosc acest defect de adaptare la propriul destin.

Au trecut Floriile. Chiar dacă nu a fost ziua tuturor oamenilor dragi, în inima mea i-am sărbătorit pe toţi, fără să fie nevoie de pretexte, fără să mă agăţ de realităţi inventate. Vine Paştele. Probabil noi, cei cu mâinile reci şi privire tristă, vom rămâne captivii lumii fără lumină până anul viitor, când o vom lua de la capăt cu lupta pentru bucurie şi cu tradiţiile primăverii. Între timp, ceilalţi se vor bucura de fiecare moment al sărbătorii, cum ştiu ei mai bine. Şi, poate, cu toţii vom uita peste două săptămâni de aceste sentimente stranii. Ca şi cum nici n-ar fi existat.