Pretul dezinflatiei

Potrivit multor analisti, dezinflatia e scumpa. Desigur, au dreptate. Numai ca oricat de mare ar fi pretul dezinflatiei, plata lui nu poate fi amanata.

Fara indoiala ca dezinflatia ar fi fost mai ieftina daca am fi avut, in Romania, mai multa eficienta. Sau mai multe produse performante, pe care piata sa le accepte. Cand vom avea mai multa eficienta si mai multa competitivitate, banii nu se vor mai duce in preturi. Se vor duce in afaceri profitabile. Si nu vom obtine inflatie, ci bunastare.

Dar si asa, cu eficienta modesta, cu competitivitate modesta, societatea noastra nu-si poate permite sa se lase devorata de inflatie. Fiindca inflatia, cat timp a alergat in galop, a descurajat productia interna si ne-a zapacit veniturile. Preturile s-au miscat mai repede decat salariile. Populatia a saracit dramatic.

Acum, lucrurile sunt intr-o evidenta schimbare. Mai avem inca inflatie, dar in scadere. Iar salariile se misca mai iute decat preturile. Cat timp inflatia scade si productivitatea creste, apar mai multe magazine, marfa se diversifica, iar numarul cumparaturilor e tot mai mare. Treptat, populatia isi imbunatateste substanta consumului. Cu deosebire a consumului alimentar. Cumpara mai putina paine si mai multa carne, mai multe legume si produse din lapte.

Imbunatatirea structurii consumului e o realitate. Cum realitate este si cresterea veniturilor. Dar asta nu inseamna ca am scapat de necazuri in economie. Dimpotriva, avem necazuri cu toptanul. Cetatile industriei romanesti, cele de stat indeosebi, continua sa opereze cu costuri pe care piata nu vrea sa le recunoasca. Multe dintre ele insa impun aceste costuri folosindu-se de pozitii monopoliste. Totodata, ele beneficiaza de preturi umflate, arma pe care intreprinderile s-au obisnuit s-o manuiasca bine in scopul obtinerii unui profit minim. In acest fel reusesc sa treaca destul de usor peste obstacole pe care singure si le ridica in cale: personal supraponderal; supracapacitati de productie; structuri de costuri productive supraincarcate. Si, de multe ori, valoare adaugata zero. Cine plateste? Intreprinderile ar vrea ca platile sa fie suportate si de aici inainte din "cazanul comun". De la buget deci. Dar nu mai e posibil. Daca privatizarea intarzie, atunci intreprinderile statului trebuie lasate sa concureze singure cu intreprinderile private. Fara ca statul sa le mai arunce colacul de salvare cand acestea sunt in pericol sa se inece. Ar fi o sansa data prosperitatii.

Nimeni nu le cere intreprinderilor sa scada preturile. Dar ne dorim ca preturile sa creasca incet. Tot mai incet. De altfel, nicaieri pe planeta nu scad preturile. Cu o exceptie: cazurile de deflatie, la fel de periculoase ca si inflatia galopanta. In rest, inflatia e o prezenta generalizata in lumea de astazi. Dar o inflatie mica.

Tarile dezvoltate cocheteaza cu "putina inflatie". Noi, in schimb, din ’90 incoace, pana in 2004, am cochetat cu prea multa inflatie. Si cu neincrederea ca am putea pune punct climatului inflationist.

Calmarea inflatiei, chiar dupa ce am ajuns la rate anuale masurabile cu o singura cifra, constituie cea mai buna garantie a mentinerii locurilor de munca. E drept, va fi nevoie sa mai fie indeplinite cateva conditii: 1) convertibilitatea totala a monedei nationale; 2) o balanta de plati cel putin in echilibru; 3) o armonizare a ratei salariilor si a ratei productivitatii muncii. Altfel, o tara ca Romania, ce suporta inca presiunea unei inflatii in jur de 7% si deficite mari ale balantei de plati, nu se va putea elibera de pozitia sa dezavantajoasa fara o crestere a ratei somajului.