Prezentul de consum

Si ideile au termen de valabilitate. Cele mai multe dintre vorbele unei zile nu traiesc nici cat insectele acelea care se nasc dimineata si mor seara.

Televiziunile misuna de VIP-uri, adica de persoane Foarte Importante, dar daca vrem sa ne lamurim prin ce-s ele importante, vedem ca in nici un caz prin felul in care gandesc si isi exprima cugetarea. Analistii, care sar de pe un canal tv pe altul ca sa ne explice cu chipurile marcate pasamite de insemnatatea zicerilor pe care urmeaza sa le propovaduiasca, ar fi fericiti daca lumea si-ar aminti de profetiile lor macar cateva ceasuri. Ideile rostite, in tramvai ca si la radio, intre amici ca si pe micul ecran, au rata de injumatatire - cum spun fizicienii despre elementele radioactive - foarte scurta. Nenorocirea cu VIP-urile astea de un anotimp care se simt datoare sa palavrageasca in public nu e ca spun prostii si au creier de bibilica. La urma-urmei, un creier cat nuca e o infirmitate la fel ca un picior de lemn, iar invaliditatile sunt la judecata lui Dumnezeu. Nenorocirea e ca insista sa-si dea cu parerea in toate cele. Intr-o vreme - si din motive probabil electorale - , un om destept in muzica si plin de spirit in anturajele de prieteni nu rata nici una dintre ocaziile de a debita ineptii galante, laolalta cu manelisti, tarfe de platou, certareti de profesie si pegra obisnuita a incropelilor numite varietati. Ascultandu-l cum umbla sa se faca simpatic unui public fara acces la marile idei, el, dirijorul cu o buna educatie in familie si cu acces la gandirea unor Mozart si Beethoven, mi-a trecut prin cap o idee.

De fapt, nu doar mi-a trecut, ca sa plece mai departe si sa se instaleze in capetele unora mai atenti cu ideile, ci a ramas inauntru si a inceput sa lucreze.

Intai radioul si apoi televiziunea au instituit un raport de invers proportionalitate. Difuzarea rapida a cuvantului i-a dezlegat parca pe vorbitorii publici de o responsabilitate si de grija duratei. De termenul de valabilitate al ideii. Scris, cuvantul cere mai mult control decat atunci cand e rostit. Doar scriitorii - si nu toti - mai sunt preocupati de viitorul textului pe care-l intocmesc si-l semneaza. Exista candva un prezent lung, prezentul continuu al omului care scria, insa prezentul s-a tot comprimat. Prezentul insului care-si da drumul la gura cand regizorul de platou comanda "motor" e unul imediat. Un prezent care nu cere si un viitor. Aici s-a petrecut modificarea de esenta, la acceptiunea pe care o dam timpilor trecut, prezent si viitor. Probabil c-ar trebui sa renuntam la definirea lor traditionala si sa vorbim de un prezent oportun, portionat, tranzactabil, de un viitor incert, indiferent, global, de un trecut discutabil si de variante individuale ale viitorului, cum ar fi viitorul politicianului sau viitorul batranului. Primul e confuz, lipsit de obligatia unei dimensiuni, al doilea e lung cat pensia. Exista expresia "un mare viitor", nu si aceea care ne-ar convinge mai mult de "viitor mic". Trairea in prezentul vulgar, in prezentul de consum - nascut ca efect al societatii de consum - face ca orice discutie despre viitor, chiar si despre viitorul ideilor cu care ne tinem, sa fie ridicola. La un prezent atat de miscator, cum sa gandesti cu speranta ca ideile pe care le fermenteaza mintea si constiinta ta au sanse la durata?

Ceausescu a vorbit vreme de 25 de ani numai despre viitor. Luminos, fericit, sigur. Politicienii de dupa 1990 nu au mai folosit niciodata cuvantul viitor. Nici macar benigna formula "ziua de maine".