Puii de găină cu cioc de papagali (I)

La Curtea de Apel se judecă de cinci ani dosarul lui Georgică Biji, acuzat de trafic de papagali. La deschiderea lui, procesul a făcut mare vâlvă, dat fiind că era prima oară când în România cineva era trimis în justiţie pentru o infracţiune ecologică.

Acum, procesul a fost uitat. Cu excepţia procurorului, a judecătorilor şi a avocaţilor lui Georgică Biji, nimeni nu se mai interesează de el. Nici măcar Georgică Biji, ajuns între timp unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. L-a dat în grija avocaţilor, care, din când în când, îl sună pentru a-l informa aşa, în treacăt că procesul  a fost din nou amânat. Georgică Biji s-a prezentat o singură dată în instanţă. La prima şedinţă, cea de la fond. De atunci n-a mai fost nevoie de el. Procesul şi-a urmat destinul prin imensitatea fără hotar a justiţiei noastre. A urcat încetul cu încetul până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De aici s-a abătut niţel, ca şi cum ar fi vrut să mai schimbe aerul, pe la Curtea Constituţională.

Când s-a întors, cei de la Înalta Curte au bătut din palme exclamând: Ei drăcie, s-a întors iar la noi! şi, ca să scape de el, l-au trimis înapoi la Curtea de Apel. Curtea de Apel a stat o clipă pe gânduri, după care l-a trimis, la rându-i, răsuflând uşurată, la Parchet, pentru refacerea anchetei. Între timp, procurorul care deschisese dosarul plecase din magistratură şi se angajase ca interpret la mandolină pe o gondolă din Veneţia. Noul procuror, un tânăr ambiţios, se apucase de refacerea anchetei fără a-l mai chema pe Georgică Biji. Asta pentru că refacerea anchetei se rezumase la schimbarea ordinei în dosar a câtorva documente. Fericit că a mai dat gata un dosar (mai avea vreo mie de rezolvat!), procurorul l-a retrimis la Curtea de Apel.

Totul a început cu şapte ani în urmă (ancheta penală a durat doi ani), când Georgică Biji descoperise într-un sat de lângă Bacău un soi de pui de găină care semănau la cioc cu papagalii. Localnicii nu-şi explicau fenomenul. E drept, unul dintre ei, rămas şomer şi deci având timp liber berechet, întrebase într-o zi la Răspundem ascultătorilor. Invitatul emisiunii era însă un politician de vază, unul care, nu peste mult timp, avea să ajungă prim-ministru. Fireşte, întrebarea i se păru o tâmpenie. Cum însă se afla în buza campaniei electorale, un ascultător însemna un vot, astfel că, în loc să-i spună asta celui care aştepta răspuns la radio (după ce-şi dăduse aparatul mai încet, că se făcea microfonie), îi vorbi preţ de o jumătate de oră despre politica partidului său de sprijinire a micilor fermieri.

Aceşti pui ciudaţi se deosebeau cu greu de puii normali. Cu toate acestea, ceilalţi pui îi reperau de îndată ce-i vedeau şi, cuprinşi de o furie inexplicabilă, îi alergau ca să-i lovească cu ciocul.

Georgică Biji, la vremea respectivă om de afaceri începător, îi descoperise cu ocazia unei nunţi la care el era vornic pentru o nepoată care voia să ajungă la Bucureşti, să se facă vedetă de muzică uşoară. Ieşind în curte numai în cămaşă, transpirat, pentru că tocmai încheiase de învârtit nepoata la o sârbă îndrăcită, surprinse întâmplarea cu puii. Nu era prost.

Astfel că, întrebând în dreapta şi-n stânga, ajunse la concluzia că puii ciudaţi ieşeau din ouăle clocite în ultimul an, mai precis de când aeroportul din marginea oraşului devenise internaţional. Până atunci aterizaseră doar avioane mici, fie charter, fie de pe cursele interne, şi fenomenul, dibuit de Georgică Biji până la urmă, nu se manifestase sau, mă rog, avusese un impact minor asupra celor din jurul aeroportului.

Acum însă aterizau şi avioane mari, Boeinguri sau Airbusuri, cu câte 300-400 de călători la bord, şi fenomenul avea loc.

Aterizarea, mai ales aterizarea din ultimele minute, când trenul e deja asupra pistei, crea în fiecare pasager o tensiune uriaşă, devastatoare aproape, cu câteva secunde înainte să se simtă în tot aparatul zguduirea roţilor atingând pista. Cu cât avionul e mai mare şi, prin asta, numărul pasagerilor e şi el mai mare, tensiunea aterizării se transmite în jurul avionului pe o distanţă de câţiva kilometri. Această tensiune afecta cu precădere tot ce era în curs de a se ivi pe lume: grâul (dacă tocmai atunci încolţea), ghioceii răzbind din zăpadă (dacă se apropia primăvara), puii din găoace. Sub puterea acestei tensiuni funcţionând ca o iradiaţie aveau loc modificări genetice. Ghioceii, de exemplu, deveneau, în drumul lor spre lumină, brusturi, iar puii, ceva între puii de găină şi puii de papagali.

La una dintre înfăţişări, avocaţii lui Georgică Biji depuseră la dosar un document care confirma ştiinţific fenomenul, mai precis, un amplu studiu cu scheme şi fotografii, iscălit de un grup de cercetători americani în revista de studii a Universităţii şi intitulat Despre unele forme de tensiune şi impactul lor asupra zestrei genetice. Înainte de a-l înmâna judecătorului, unul dintre avocaţi găsi de cuviinţă să-l prezinte pe scurt. În apărarea clientului său, el cită din studiu o referire la un sondaj făcut la nivelul SUA, care atrăgea atenţia asupra unui fenomen. Şi anume că 45% dintre nou-născuţii în localităţi din preajma marilor aeroporturi ajunseseră infractori. Dovadă - spunea studiul - a influenţei asupra copilului care tocmai

atunci se năştea a tensiunii extraordinare emanate de avioanele gata să pună pe pistă trenul de aterizare. Dovadă - adăugă avocatul - că puii pentru care e acuzat clientul nostru nu erau pui de găină falsificaţi, ci pui de papagali.

Poate că, dacă momentul ăsta s-ar fi petrecut la prima şedinţă, când în sală veniseră şi reprezentanţi ai presei, cele spuse de avocat ar fi atras atenţia vreunei jurnaliste începătoare, zeloase, ca toate începătoarele, şi-ar fi devenit o ştire. Acum însă nu numai că nu deveniră ştire, dar nici măcar atenţia judecătorului n-o treziră. Acesta, care se găsea la cea de-a cinci sutea şedinţă a procesului, ştia aproape pe de rost dosarul, încât îşi permitea să nu mai fie atent la ce spuneau avocaţii. Astfel că întinse mâna, luă documentul, îl puse la dosar şi acolo îl uită.

Georgică Biji era ceea ce se cheamă un tip născut să facă afaceri. Tot ce vedea, auzea, pipăia, mirosea, într-un cuvânt, întâlnea, devenea în chip automat, fără ca el să-şi dea seama, izvorul unei posibile afaceri. Acolo unde, spre exemplu, un poet întrezărea sâmburele unui posibil poem, Georgică Biji dibuia sămânţa din care avea să crească o afacere.

A venit, în fine, iarna! O iarnă adevărată, cu zăpadă stând să rupă crengile, cu un văzduh în care sunetele înfloresc nestingherite. În parc, copiii clădesc oameni de zăpadă. Văzându-i, un poet simte cum încolţeşte în el şi creşte năvalnic starea unui posibil poem. Îşi scoate carneţelul şi îşi notează grăbit, febril, câteva imagini, frânturile din care va închega întregul. Abia aşteaptă să vină noaptea, să se aşeze la birou, să întindă foile albe sub lumina lămpii şi să dea gata poemul despre iarna românească, în care copiii, deşi generaţie IT, descoperă fericirea de a face oameni de zăpadă.

Şi Georgică Biji ar fi reacţionat de cum ar fi dat cu ochii de oamenii de zăpadă. Spre deosebire de poet, el n-ar fi scos carneţelul, ca să-şi noteze pe loc cele stârnite de privelişte. Ca oricare om de afaceri, şedea prost cu scrisul şi cititul. Mintea îi mergea însă. Astfel că de îndată şi socotea cât i-ar putea ieşi de la o afacere cu statul pe seama oamenilor de zăpadă. Cu cine să vorbească dintre miniştri, ce bani să vâre şi cât o să scoată, cum va trebui ocolit Codul Penal.

(Va urma)