Punctul pe Ei. Când prostia hohotește fără nicio reținere

Descinderea anafiștilor la sediul Antenelor mi-a umplut dindărătul de lacrimi. Lacrimi de râs. Mă gândeam că genialii care i-au valorificat cândva sublim pe Stan și Bran tremură de-acum în fața concurenței. Fiindcă niște pifani ai fiscalității, distribuiți într-o regie de tot rahatul, au creat un spectacol în care prostia a hohotit fără nicio reținere.

Dovadă că tembelismul creat în teatru prin talent actoricesc nu poate concura nicând cu tembelismul autentic, cel pus la cale de mama natură. Departamentul de executări silite din cadrul ANAF, departament fătat instituțional în urmă cu doar câteva luni, și-a îndestulat pamperșii printr-o prestație de toată jena.

Dacă milițienii fiscali parașutați la margine de București ar fi acționat cu intenția de a ridiculiza instituția pe care o reprezintă, acțiunea ar fi putut să fie notată la superlativ.

Nici vorbă însă de așa ceva. Guțanii cu pricina au cheltuit toată inteligența mușchiului din dotare pentru a lăsa impresia unei acțiuni legitime. Și tocmai această seriozitate cu care s-au făcut de râs le creează portretul corect.

Dar să-i lăsăm în plata domnilor pe roboțeii care-și salarizează incompetențele cum pot mai bine. Fiindcă leprele dictaturii veroase ocupă poziții mult mai înalte în ierarhia statală.

Multe au fost abuzurile inventariate în portofoliul samavolnicilor de partid și de stat. Dar atunci când victimele acestor abuzuri n-au avut posibilitatea de a replica viguros, atunci când victimele n-au beneficiat de posibilitatea de a reclama public abuzul, succesul călăilor a fost deplin. De această dată atacul, atac care a pendulat între prostie și mârșăvie, a vizat o instituție de presă.

Și, ghinion, publicitatea de care a beneficiat forțarea abuzului a fost devastatoare. Iar reacțiile cu șut nu au venit doar din partea celor creditați de buna credință.

S-au dedat protestului chiar și demagogii care nu puteau rata prilejul de a perora despre libertatea presei, despre dreptul la liberă exprimare. Dar e de bine. Chiar dacă pe alocuri fariseismul a parazitat buna credință, e de bine.

Fiindcă Senatul României și ceilalți parlamentari, președintele țării și premierul, prietenii și neprietenii Antenelor au format, de voie sau fără de voie, o majoritate covârșitoare în condamnarea abuzului.

Și, în aceste condiții, putem spera într-o rezolvare rezonabilă a acestui caz. Rămâne însă valabilă o întrebare de grea apăsare. Ce se va întâmpla în continuare cu victimele fărădelegii, cu cei ale căror necazuri se consumă în tăcere?