Putere şi literatură

A apărut în Franţa, tradus din engleză, un volum de versuri care costă 10 euro şi conţine 288 de pagini. Marele public nu se interesează, în ţările occidentale, de poezie şi probabil că şi acest volum s-ar scufunda în anonimat dacă nu ar atrage atenţia numele autorului: Jimmy Carter, fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Puţini şefi de stat au scris literatură bună în istoria omenirii. Ceva parcă nu a mers între cele două domenii: puterea şi literatura. Sigur, au fost şi excepţii, în sensul că, uneori, popoare aflate în criză politică şi identitară şi-au ales scriitori în funcţia supremă, pentru că oamenii politici cu autoritate morală lipseau cu desăvârşire.

Aşa a fost cazul în Cehia cu dramaturgul Vaclav Havel. Un romancier de renume mondial, precum peruvianul Mario Vargas Llosa, când a candidat însă la Preşedinţia ţării sale, în 1990, a fost învins de un anume Alberto Fujimori. Peruvienii au avut motive să regrete însă că nu l-au ales atunci pe marele scriitor: Fujimori a fost un preşedinte sinistru, condamnat de altfel ulterior la 25 de ani de închisoare pentru porcăriile pe care le-a comis în anii exercitării mandatului.

S-ar putea spune totuşi că puţini scriitori şi-au dorit cu adevărat să ajungă şefi de stat şi puţini şefi de stat s-au dovedit cu adevărat scriitori. În Bulgaria, un mare dramaturg, Hristo Boitcev, a participat la alegerile prezidenţiale din 1996 obţinând... 2% din voturi. Singurul caz de profundă fuziune între statutul de scriitor şi cel de preşedinte este cel al lui Léopold Sédar Senghor.

El a rămas în istorie ca un poet-pre­şedinte şi ca un preşedinte-poet. Şef al statului Senegal, Léopold Sédar Senghor este autorul conceptului de „negritudine" şi a devenit ulterior membru al Academiei Franceze.

Mai există un caz special de şef de stat căruia i-a reuşit fuziunea cu literatura: este vorba despre Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii în anii celui de-a doilea război mondial. El este şi singurul demnitar politic de rang înalt deţinător al Premiului Nobel pentru Literatură, primit în 1953, pentru talen­tul său de memorialist, de publicist şi de orator.

Dintre toate ţările din lume însă, Franţa pare să fi dat cel mai mare număr de preşedinţi care au cochetat cu literatura. Dintre cei recenţi, unul este membru al Academiei Franceze, Valéry Giscard d'Estaing, deşi gurile rele spun că romanele sale edulcorate n-au nici o valoare.

Mult mai interesante sunt însă scrie­rile generalului De Gaulle, publicate în prestigioasa colecţie La Pléiade a Editurii Gallimard. Şi François Mitterrand a lăsat în urma sa în jur de douăzeci de titluri, mai ales eseuri şi corespondenţă, el fiind însă mai ales un mare prieten al scriitorilor. El l-a admirat mult, printre alţii, şi pe Emil Cioran, pe care s-ar părea că l-a şi invitat de două ori să ia masa la Palatul Élysée, dar filozoful nostru cinic a refuzat cu înţelepciune (în viziunea sa, un filozof nu avea nici un motiv să se aşeze la masă cu puterea).

Fără îndoială, la capitolul relaţiilor macabre dintre pu­te­re şi literatură trebuie reţinut Stalin. În tinereţe, el a scris poezie (ca şi Mao, de altfel), ceea ce nu l-a îm­pie­­di­cat apoi să ordone executarea unui mare număr de scriitori. În general, spun istoricii, cam 5.000 de ar­tişti din toate domeniile au plătit cu viaţa în Uniunea So­vi­e­tică nenorocul de a fi fost contemporani cu Sta­lin. Poate că pare de necrezut, dar au mai scris cărţi şi dictatori contemporani precum irakianul Saddam Hussein şi libianul Muammar Gaddafi. Primul este autorul mai multor romane naive, iar al doilea, autorul unor nuvele.

Cum talentul literar nu se decretează nici măcar de dictatori având o imensă putere, istoria literaturii reţine, cum spuneam, puţine nume de preşedinţi sau de şefi de guvern în paginile sale. Mai numeroşi sunt cei care au văzut în literatură o primejdie, iar în literaţi, nişte ochi scrutători şi neiertători care trebuie su­pravegheaţi şi eventual reduşi la tăcere.