Raiul în franciză

Aproape bucovineanul Mihai Eminescu îşi dorea să moară la marginea mării. Eu, care trăiesc în sud, relativ aproape de mare, aş vrea să pot muri în Bucovina. Ultima oară m-a încercat această dorinţă săptămâna trecută, în timp ce căpruiul pământesc al ochilor mei se sprijinea de albastrul ceresc al Voroneţului. Spun ceresc, pentru că de data aceasta am văzut mai limpede ca oricând cum biserica vine din cer către pământ, chiar dacă se spune că este zidită şi pictată de mâna unor oameni şi chiar dacă, pe unul dintre pereţii ei exteriori, iadul sălăşluieşte în imediata vecinătate a raiului.

Doar strecurându-mă printre acestea două am putut să scap de lumea din care venisem.
Dacă Voroneţul este o prelungire a cerului pe pământ, Mănăstirea Humor este, fără nici o îndoială, o anexă a raiului. Oameni apăsaţi de griji şi foarte încruntaţi şi foarte supăraţi pe viaţa asta de doi bani, rupeţi o zi din vremelnicia trecerii voastre pe pământ şi lăsaţi-vă la cheremul veşniciei în raiul primitor al Bucovinei! N-o să vedeţi aici, vă spun de la bun început, îngeri şi sfinţi, oricât de mult i-aţi căuta, ci nişte oameni cărora Dumnezeu, pesemne că El, cine altcineva?, le-a dat raiul în franciză.

În ziua despre care vorbesc e bine să faceţi următorul lucru: dacă e miercuri sau vineri, încercaţi să mâncaţi de prânz la o mănăstire. Habar n-aveţi ce gust grozav pot să aibă o simplă ciorbă de cartofi şi câteva linguri de orez cu legume, după care nimic nu-i mai potrivit ca dulceaţa unei căni cu apă rece şi blândeţea fermă a vorbelor stareţei Parascheva Sorohan, în cazul în care poposiţi, ca şi mine, la Mănăstirea Humor. Îţi vine, iertare pentru aceste vorbe păcătoase, maică stareţă, să dai dracului totul, să uiţi definitiv de lumea din care ai fugit, de marile ei mărunţişuri, de felul în care viitorul îţi este minţit cu neruşinare, iar sufletul călcat zi de zi în picioare.

Ajuns în cerdacul trapezei, simţi cum te apucă o poftă nebună să te azvârli în iarba ce vine de peste tot la picioarele tale. Verdele e la fel de mult ca albastru. Alte culori aproape că nu mai există. Să te lungeşti pe unul dintre valurile acestor pâraie verzi, ce privilegiu!, şi să spui: treziţi-mă înainte de ultima pensie, ca să-mi fie drag de faptul că mor!

Încă viu, încă în viaţă, am urcat, în ziua în care mi-am schimbat murirea pe nemurire, deasupra Gurii Humorului şi aproape deasupra norilor, la o stână unde ciobanii ne-au întâmpinat cu urdă şi caş dulce. Şi ne-au mai întâmpinat cu coarnele abia înmugurite ale unor iezi fătaţi de numai câteva zile. Un fel de coarne ale raiului, ale acelui rai luat în franciză. De acolo, de sus, m-am zărit pe mine cel de toate zilele şi-am înţeles cât de prost pot să fiu plecând înapoi spre lumea din care venisem. Spre minciună. Spre vanitate. Spre o moarte fără ferestre către Bucovina. Iartă-mi prostia, Doamne! Şi, iartă-mi-o şi dumneata, maică Parascheva!