Răzvan Bărbulescu: Dramatica luptă dintre conştiinţă şi lăcomie

Începem cu simpaticul Adomniţei, omul care a revoluţionat liberalismul parlamentar, una fumează în plen cu amân­două mâinile, alta-n partid, spăşit. Ca să scape de-o grijă şi să se concentreze pe uninimonal, ministrul s-a-nsurat la Iaşi, aproape de colegiul rural pentru care şi-a dat sufletul, microbuzele şi miliardele învăţământului, peste o treime din banii ce revin tuturor şcolilor din judeţ.

Începem cu simpaticul Adomniţei, omul care a revoluţionat liberalismul parlamentar, una fumează în plen cu amân­două mâinile, alta-n partid, spăşit. Ca să scape de-o grijă şi să se concentreze pe uninimonal, ministrul s-a-nsurat la Iaşi, aproape de colegiul rural pentru care şi-a dat sufletul, microbuzele şi miliardele învăţământului, peste o treime din banii ce revin tuturor şcolilor din judeţ. Dar ce dracu’ mai contează cum a votat Adomniţei, când povestea cu pomenile electorale (guvernamentale sau parlamentare) merg pe principiul sfânt al şatrei: ce, bă, mânca-v-aş, pomenile noastre nu e bune, doar ale lui Tări? Că altfel şi pe parlamentari îi doare exact în poponeţ de salariile profesorilor, mici în toate mandatele, mari în toate campaniile electorale.

S-ar zice că parlamentarii n-au simţul banilor. Aş! Îl au, dar selectiv. Când e vorba de ei. Chestia cu aşa-zisa mărire a pensiilor e de râsul curcilor. Cine socoteşte atent vede că e vorba de o găinărie de vreo două milioane de lei vechi. Să nu ne-ncurcăm deci în sume mizerabile. Parlamentul poate mai mult decât atât. Se ştie, democraţia costă. Nu-i pentru pârliţi. Dacă o vor, să-şi rupă de la gură. S-au făcut calcule. Un parlamentar român ar costa peste cinşpe mii de roni lunar, şase mii indemnizaţia, vreo nouă mii ies de la forfetară, mai prinde alesul nişte sporuri, o scoate binişor la capăt. Asta, parlamentarul bleg, lefegiu. Parlamentarului descurcăreţ i se fâl-fâl de indemnizaţii şi sume forfetare. Dar le ia. Le ia cu aerul distins, neglijent cu care dă bacşiş.

Mi se pare că e mai profitabil, când pomenim de aleşi, să le miroşi caracterul. Să le simţi interiorul. Să faci psihanaliză pe întâmplarea unui deputat de Ilfov (trăzneşte de atâta miere Ilfovul ăsta!), care, lăsat pe spate în fotoliul tv, îşi povestea pe-ndelete filozofia de viaţă şi politică, atunci când era luat la rost (fără talent) că primea bani pentru chirie, deşi n-ar avea dreptul, fiindcă e "propietar" în Bucureşti. Omul era tranşant: a primit, n-a furat. Era legal, băi, neam de tolomaci, dar... De fapt, nu pricepea de ce, dacă eşti parlamentar şi ai strungăreaţă, n-ai dreptul la un mizilic de 700 de euro, să închiriezi şi tu camera ta, departe de ochii nevestei, să-ţi schimbi o cămaşă, o cravată, o izmană de protocol, că acum vine şi iarna, dă-i în mă-sa de şapte sute de euroi, că nu mă fac ei pe mine, da’ ca principiu de viaţă şi echitate parlamentară, zice. Esenţa discursului cu zâmbet larg era pentru proştii care cu o zi înainte de ziua naţională vor veni să-l voteze pe el. Să le intre-n cap, deputatul a dat mai mult poporului român decât apucă să bage în buzunar de la buget. Aaaaa, se iţea strungăreaţa pe sticlă, dacă vreţi, accept că poate fi o chestiune de moralitate, de conştiinţă mai exact... da’ dă-o-n... Aici s-a oprit că n-avea rost. Cu conştiinţa te aranjezi. Cu moralitatea, dacă umfli banii legal, tranzacţionezi. Mai dai tu, mai lasă ea. Ca şi în cazul zahărului, tutunului sau alcoolului, excesele de cinste şi bună purtare sunt profund dăunătoare. Din ce se naşte până la urmă o lege corectă pentru unul sau altul dacă nu din apriga luptă între conştiinţă şi lăcomie?

Aflat din nou în Spania, preşedintele s-a întreţinut şi cu comunitatea românilor adventişti. Pâine, sare şi schimb de versete. Adventiştii i-au urat un sincer "Să trăiţi veşnic!". Băsescu le-a zis-o şi el de la obraz: "Să trăiţi bine!". Şi a râs cum numai el ştie s-o facă. După care le-a dorit tuturor "căpşunarilor" ca peste trei ani (adică în 2011) să se întoarcă acasă. Fiindcă, cu toate că nu-şi vor da seama, le va fi mai bine. În urmă cu un an, la Castellon, preşedintele le promitea busuiocilor că peste doi ani (adică în 2009) vor găsi în ţară salarii mai bune. N-a fost să fie. Pe măsură ce se scurg mandatele, promisiunea prezidenţială e tot mai ameţită, motiv pentru care şi căpşunarii înclină către adventişti: să trăiască veşnic! În Spania.