Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Microbistul român s-a spurcat la trăiri cosmopolite. Ceea ce înseamnă că cel care n-a înnoptat sâmbătă seară cu ochii pe Real şi Barca se cheamă că n-are cu ce. Se cheamă că nu există. Fiindcă, nu-i aşa?, chiar dacă ai tu alte dureri în portofel şi alte oboseli în suflet, tot trebuia să te atârni de evenimentul european al fotbalului. Măcar de-o impresie şi conduită de bun mesean. Şi aşa a fost. Mărturisesc că n-am avut atâta presiune în instalaţie, încât să mă salvez din regulă, încât să caut aiurea compania femeilor exilate în lipsă de supraveghere de paznicii lor conjugali. M-am dat definitiv cu evenimentul fotbalicesc. Ba am luat-o de coadă, silitor, încă de la premersurile televizistice ale meciului propriu zis. Astfel mi-am făcut rost de primele înjurături. Fiindcă ăl de fusese pus pe uvertură îşi alimenta verva cu nişte stupizenii de toată fala. Scrâşnea statistici şi clişee cu un entuziasm şi cu o veselie pe care numai o minte odihnită le-ar fi putut produce. Eram avertizaţi că suntem pe cale să asistăm la ceea ce se cheamă meciul secolului. Dar până şi secolul a devenit prea strâmt pentru respiraţia entuziastă a pelticului. Şi atunci nefericitul a mai cerut un rând la delir. Astfel am aflat că meciul Real Madrid – Barcelona poate fi considerat chiar eveniment fotbalistic al mileniului. Al mileniului cu care ne petrecem. Şi, uite-aşa, cel puţin în răsfăţul prostiei, am devenit brusc multimilenari. Fiindcă în numai câteva zile Real şi Barcelona se vor întâlni de vreo patru ori.
Uvertura natală nu a fost, din păcate, singurul motiv al deranjului nervos de care am avut parte sâmbătă seară. Nici opera, în conţinutul său, nu a fost felie de tort. Real şi Barcelona au comis o crimă cu premeditare, o crimă aproape perfectă. Fotbalul a fost de această dată victimă sechestrată în precauţii şlefuite până în cele mai mici amănunte. Posesia exasperantă a Barcelonei a părut în meciul de sâmbătă mai degrabă strategie defensivă decât ofensivă. În plus, această posesie care merge până la ignorarea aproape totală a partenerului de joc pare de inspiraţie onanică câtă vreme fazele de poartă nu apar decât întâmplător. Ca urmare a unor acţiuni personale sau pe fondul unor erori ale adversarului. Posesia tipică Barcelonei lasă în urmă scopul în sine şi devine eficientă doar în compania echipelor mici, a echipelor care greşesc mult. În faţa unui adversar bine organizat devine sterilă. Ceea ce s-a şi întâmplat în faţa Realului. De fapt, Murinho şi Guardiola au lăsat impresia că nu doresc altceva decât să-şi conserve poziţiile orgolioase. Într-un campionat amprentat deja de verdicte a lipsit pariul, a lipsit miza jocului. Meciul granzilor a devenit astfel corvoadă searbădă, a devenit haltă de aşteptare a finalei din Cupa Regelui şi dublei din Liga campionilor. În cele două competiţii, echipele se află în cărţi cu şanse egale. Barcelona vizează un sezon de graţie. Visează să spargă banca. Realul lucrează la o revanşă. Şi lucrează cu o ambiţie scrâşnită. Fiindcă Murinho nu prea are costume de poziţie secundă.
Sâmbătă seară, fotbalul ne-a lucrat pe datorie. N-o fi fost noaptea spaniolă mai neagră decât aperitivul din după-amiaza campionatului intern. Dar comparaţiile, oricât de generoase ar fi ele în semnificaţii, nu ne vindecă de aşteptare. Şi, fiindcă ne place, mai vrem o dată, de două ori, de trei ori. În Cupa Regelui şi în Liga Campionilor.
Citește pe Antena3.ro
