Refuz din dragoste

Vedem uneori prin filme, alteori ni se întâmplă şi nouă, cum un prieten, un frate, o soră sau un partener de viaţă îi cer celuilalt câte un lucru ”imposibil”, ”periculos” sau ” degradant”. Îmi amintesc acum un film; unul dintre fraţi îi cere celuilalt să care cadavrul unei iubite, pe care o omorâse. Acceptarea fratelui îl expune unui lung şirag de probleme cu autorităţile, pentru ca, în cele din urmă, însăşi mama să se supere ”pentru că băiatul care ajutase la transportul cadavrului şi-a desconspirat fratele”. Vorbim astăzi despre iubirea condiţionată. Despre fratele, prietenul, iubitul, soţul sau soţia care dăruiesc, dar aşteaptă, în schimbul darurilor, în schimbul presupusei lor iubiri, să li se facă orice favor. Ei pot face multe pentru celălalt, pot chiar să simtă o dragoste sinceră, dar – undeva – în adâncul conştiinţei lor, dragostea aceasta să fie doar o dorinţă de a-l domina pe celălalt, de a se ridica deasupra oricărui refuz în caz de nevoie. Unul iubeşte, celălalt primeşte, primeşte şi iarăşi primeşte. Dar, într-o bună zi, dăruitorul cere şi el ceva, însă cerea lui e departe de a putea fi îndeplinită. Dacă el cere să cari un cadavru în numele iubirii, al datoriei, al faptului că te-a ajutat continuu, avem de-a face cu o cere lipsită de bun simţ. Dacă el crede că poate să-ţi ceară orice pentru că te-a ajutat în trecut şi chiar îţi cere să te arunci de la etaj, să spargi o bancă, să omori pe cineva, or să fii de partea lui într-un conflict în care evident n-are dreptate, dacă îţi cere să-i aduci un prejudiciu emoţional sau fizic unei alte persoane, mai este aceasta o cerere de bun simţ? Mai vorbim, oare, despre iubire aici sau despre o dorinţă ascunsă de a domina, despre o dorinţă ascunsă de a obţine ce vrei, în virtutea faptului că ai dat?

Mulţi oameni cad în capcana acestui gen de iubire condiţionată, acceptând să facă lucruri imposibile, periculoase sau pasibile să afecteze pe cineva doar din pricina ”obligaţiei” morale pe care au o au faţă de altul. În principiu, ajutorul reciproc este o stare frumoasă a relaţiei. A ne sprijini, a ne dărui ce putem, cum şi când putem este minunat, dar...Există un ”dar”, există momente în care, oricât de dator i-ai fi altui om, trebuie să-i spui ”nu” dacă cererea lui aduce prejudicii altcuiva. Acolo unde iubirea a fost condiţionată, fie şi doar la nivel subconştient, un ”nu” atrage după sine ploaie de acuze şi supărare. Persoana refuzată se simte înşelată, pretinde că ea a fost cea care-a dăruit, cea care-a făcut cutare şi cutare lucru, dar nu i se răspunde cu aceeaşi monedă. Ea nu-şi poate vedea cererea nefirească, ci doar obligaţia celuilalt de a i-o îndeplini. Se întâmplă cu mulţi tineri, care încep să consume droguri ca răspuns la asemenea cereri ”prieteneşti”. Se întâmplă când un frate îi cere altuia să fure, să comită o infracţiune, să încalce o lege sau chiar să facă lucruri mai mărunte, aparent inofensive. Mulţi oameni devin victime ale răspunsului la iubirea condiţionată, la iubirea obligatorie, pe care celălalt o pretinde fără drept de refuz. Iubirea necondiţionată dăruieşte, fără aşteptări, dar este şi destul de inteligentă, încât să discearnă între o cerere de bun simţ şi una lipsită de bun simţ. Nu putem cere orice în numele iubirii, cum nu le putem cere orice oamenilor pe care-i ajutăm; nu trebuie să dăm orice în schimbul unui ajutor şi nici să facem orice din dragoste. Iubirea înţelege şi cuvântul ”nu”, îl acceptă şi trece cu uşurinţă peste el. Egoul, însă, se simte rănit, pentru că dragostea lui e condiţionată şi dornică să obţină ce vrea cu orice preţ. Alegerea e între cele două, iar un ”nu” spus la timp poate fi, de fapt, un gest de iubire de sine, în primul rând.