Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imperativul istoric al naţiunii române a fost şi rămâne să privească Europa ca pe un model şi, totodată, să nu fie deposedată de datele culturale care au reuşit să-i menţină pe români români de-a lungul istoriei. Astăzi am convingerea, fără a da lecţii, că românii trebuie să înveţe să gândească viitorul, să creadă că acesta depinde mult mai mult de ei înşişi. Spre viitor, suntem obligaţi să plecăm de la un moment greşit: sub inundaţia portocalie, paradoxal, România este o ţară uniformizată, nu prin reguli şi ordine, ci exact prin contrariu – exces continuu şi absurd la tot pasul. Spre exemplu, dacă orice, oameni şi resurse, zboară în afara ţării, cu ce mai rămâne România? Sau ce poate fi alungarea din universităţi a celor mai buni profesori ai României în cursul anului şcolar altceva decât exces şi absurd?
Bineînţeles că trăind în România, în primul rând tinerii – dar nu doar ei – se întreabă zilnic "Ce-ţi trebuie ca să reuşeşti pe piaţa muncii?" Acum ca şi cu un secol în urmă îţi trebuie bun-simţ, isteţime, intuiţie, judecată limpede, o bună cunoaştere a ceea ce e omenesc, adică pe scurt să fii pregătit să-ţi asumi riscuri necunoscute. Eliberarea tensiunii în faţa necunoscutului vieţii se face prin învăţare. Oricât de dezamăgiţi sunt cei ce se lovesc de zidul nepăsător al corupţiei în drumul spre un loc de muncă ei n-ar trebui să renunţe la ideea de a investi în ei înşişi prin învăţare. Valoarea produsului învăţării stă în performanţa viitoare devenită posibilă tocmai prin ceea ce ai învăţat. Ordinea şi echilibrul în viaţă, realizate prin familie, dar şi prin traiectoria muncii, sunt greu dacă nu imposibil de atins de pe un palier al neştiinţei, al ignorării datoriei faţă de ridicarea propriei personalităţi. Valoarea finală a vieţii noastre "este adverbială, nu adjectivală" cum scria recent profesorul Ronald Dworkin. Adică este despre cum am trăit de fapt, iar nu eticheta ce se aplică rezultatului final. E valoarea performanţei, a ceea ce ai făcut, iar nu ceea ce rămâne după ce dai la o parte performanţa. Deşi e limpede că cele mai multe joburi se vor regăsi în servicii de preparare şi servire a hranei, sociale şi de îngrijire sanitară, recepţionişti şi şoferi de TIR, în construcţii şi în servicii de pază şi protecţie (asta e prognoza în SUA, dar şi în Europa) e tot atât de evident că joburile bine plătite se vor regăsi în domeniile de vârf ale produselor cu înaltă tehnicitate, de la laptopuri la telefoane multifuncţionale, de la jocuri video pentru copii la derivativele tranzacţionate pe pieţele financiare. Pentru toate acestea din urmă însă se cere competenţă cu numere. De exemplu descifrarea statisticilor şi estimarea probabilităţilor. Pe de altă parte, multe mari multinaţionale recrutează dintre cei care manifestă o bună atitudine şi de învăţat îi vor învăţa ce e nevoie să ştie chiar în interiorul companiei. Atitudinea des întâlnită a companiilor româneşti este cred greşită atunci când cer de la absolvenţii de universităţi experienţă în loc să folosească tocmai ce e mai valoros, adică potenţialul de a învăţa. Astăzi, pentru funcţionarea economiei americane, care este o economie condusă de cunoaştere (knowledge-driven), cine credeţi că performează? China şi India – care au un mare disponibil de forţă de muncă înalt calificată la salarii modeste. Sisteme industriale, în întregimea lor, sunt astăzi construite în aceste ţări şi lucrează pentru SUA, dar şi pentru ele însele. Căci o naţiune care nu se îmbogăţeşte în aceeaşi măsură în care se îmbogăţesc cei ce profită de conţinutul ei (oameni şi pieţe) cade inevitabil într-o barbarie a umilinţelor şi resentimentelor. Demnitatea însoţitoare a vieţii e importantă nu doar pentru sine sau în societate. E pur şi simplu importantă. Căutarea ucigaşilor soţului său Nichifor de către Vitoria Lipan e una dintre cele mai emoţionante creaţii literare despre demnitate tocmai fiindcă ea, căutarea, e scopul în sine, cu desăvârşire uman, cu desăvârşire de înţeles, al eroinei.
Simţim greu, învăţăm şi mai greu.
