Revoluţia necesară pe piaţa muncii

Imperativul istoric al naţiunii române a fost şi rămâne să privească Europa ca pe un model şi, totodată, să nu fie deposedată de datele culturale care au reuşit să-i menţină pe români români de-a lungul istoriei. Astăzi am convingerea, fără a da lecţii, că românii trebuie să înveţe să gândească viitorul, să creadă că acesta depinde mult mai mult de ei înşişi.

Spre viitor, suntem obligaţi să plecăm de la un moment greşit: sub inundaţia portocalie, paradoxal, România este o ţară uniformizată, nu prin reguli şi ordine, ci exact prin contrariu – exces continuu şi absurd la tot pasul. Spre exemplu, dacă orice, oameni şi resurse, zboară în afara ţării, cu ce mai rămâne România? Sau ce poate fi alungarea din universităţi a celor mai buni profesori ai României în cursul anului şcolar altceva decât exces şi absurd?

Bineînţeles că trăind în România, în primul rând tinerii – dar nu doar ei – se întreabă zilnic "Ce-ţi trebuie ca să reuşeşti pe piaţa muncii?" Acum ca şi cu un secol în urmă îţi trebuie bun-simţ, isteţime, intuiţie, judecată limpede, o bună cunoaştere a ceea ce e omenesc, adică pe scurt să fii pregătit să-ţi asumi riscuri necunoscute. Eliberarea tensiunii în faţa necunoscutului vieţii se face prin învăţare. Oricât de dezamăgiţi sunt cei ce se lovesc de zidul nepăsător al corupţiei în drumul spre un loc de muncă ei n-ar trebui să renunţe la ideea de a investi în ei înşişi prin învăţare. Valoarea produsului învăţării stă în performanţa viitoare devenită posibilă tocmai prin ceea ce ai învăţat. Ordinea şi echilibrul în viaţă, realizate prin familie, dar şi prin traiectoria muncii, sunt greu dacă nu imposibil de atins de pe un palier al neştiinţei, al ignorării datoriei faţă de ridicarea propriei personalităţi. Valoarea finală a vieţii noastre "este adverbială, nu adjectivală" cum scria recent profesorul Ronald Dworkin. Adică este despre cum am trăit de fapt, iar nu eticheta ce se aplică rezultatului final. E valoarea performanţei, a ceea ce ai făcut, iar nu ceea ce rămâne după ce dai la o parte performanţa. Deşi e limpede că cele mai multe joburi se vor regăsi în servicii de preparare şi servire a hranei, sociale şi de îngrijire sanitară, re­cepţionişti şi şoferi de TIR, în cons­trucţii şi în servicii de pază şi pro­tecţie (asta e prognoza în SUA, dar şi în Europa) e tot atât de evident că jo­burile bine plătite se vor regăsi în do­meniile de vârf ale produselor cu înal­tă tehnicitate, de la laptopuri la te­lefoane multifuncţionale, de la jocuri vi­deo pentru copii la derivativele tran­zacţionate pe pieţele financiare. Pentru toate acestea din urmă însă se cere competenţă cu numere. De exem­plu descifrarea statisticilor şi es­timarea probabilităţilor. Pe de altă parte, multe mari multinaţionale re­crutează dintre cei care manifestă o bună atitudine şi de învăţat îi vor în­văţa ce e nevoie să ştie chiar în in­te­ri­orul companiei. Atitudinea des în­tâ­lnită a companiilor româneşti este cred greşită atunci când cer de la ab­sol­venţii de universităţi experienţă în loc să folosească tocmai ce e mai va­­loros, adică potenţialul de a învăţa. A­s­tăzi, pentru funcţionarea eco­no­miei americane, care este o economie condusă de cunoaştere (knowledge-driven), cine credeţi că performează? Chi­na şi India – care au un mare dis­ponibil de forţă de muncă înalt califi­cată la salarii modeste. Sisteme industriale, în întregimea lor, sunt astăzi construite în aceste ţări şi lucrează pentru SUA, dar şi pentru ele însele. Căci o naţiune care nu se îmbogăţeşte în aceeaşi măsură în care se îm­­bo­găţesc cei ce profită de conţinutul ei (oameni şi pieţe) cade inevitabil într-o barbarie a umilinţelor şi re­sentimentelor. Demnitatea însoţi­toa­re a vieţii e importantă nu doar pentru sine sau în societate. E pur şi simplu importantă. Căutarea uci­gaşilor soţului său Nichifor de către Vitoria Li­pan e una dintre cele mai emo­ţionante creaţii literare despre demnitate tocmai fiindcă ea, căutarea, e scopul în sine, cu desă­vârşire uman, cu desăvârşire de înţeles, al eroinei.
Simţim greu, învăţăm şi mai greu.