Rezerva minimă de bun-simţ

Nici o soluţie monetară nu poate echilibra piaţa muncii, unde plimbătorii de hîrtii cresc artificial salariul mediu

Nici o soluţie monetară nu poate echilibra piaţa muncii, unde plimbătorii de hîrtii cresc artificial salariul mediu
În mai 2007, reducerea rezervelor minime obligatorii era iminentă: banca centrală descoperise brusc că rezervele obligatorii se găsesc la un nivel mult mai ridicat decît în celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, inclusiv vecinii apropiaţi, precum Bulgaria şi Ungaria.

În prezent, deşi rezervele au rămas la acelaşi nivel discriminatoriu, nu mai pune nimeni problema scăderii lor. Ba, din contră, există chiar posibilitatea să se majoreze. Potrivit viceguvernatorului BNR, Eugen Dijmărescu, "dacă avansul salariilor va fi de trei ori mai mare decît indicele preţurilor de consum, dacă vom asista la majorarea preţurilor energiei şi dacă tendinţa pozitivă a deficitului de cont curent, de la începutul anului, nu se va menţine, atunci ar putea urma măsuri restrictive...".

Într-adevăr, salariile au crescut cu 24,8% în aprilie faţă de luna similară a anului trecut, dar tot e puţin din moment ce premierul Călin Popescu Tăriceanu doreşte să se stabilească ca obiectiv "atingerea unor praguri bine definite în ceea ce înseamnă cîştigul real pentru cetăţean", care să implice "un plan concret de măsuri pentru atingerea nivelului de 500 de euro salariu mediu pe economie". De ce viceguvernatorul băncii centrale arată cu degetul spre lefuri şi spune: saltul salariilor reprezintă un atac direct la inflaţie? Nu observă că oamenii care au plecat să lucreze în străinătate sînt mulţi, iar cei cu chef de muncă rămaşi în România – puţini. Oare trăieşte în altă ţară? Nu, nicidecum.Pe de o parte, vedem manageri care strigă din răsputeri: Vrem ingineri şi strungari, tîmplari şi brutari –, pe de altă parte, observăm ministere, comitete şi comiţii unde se calcă pe picioare forţa de muncă care lipseşte dincolo. Asta înseamnă că BNR nu e degeaba îngrijorată: fondul de salarii al ţării este supradimensionat şi în creştere exponenţială.

Deci, paradoxal, remediul pentru rezolvarea deficitului de lucrători este şomajul. Nu degeaba se numeşte regulatorul natural al veniturilor şi cheltuielilor. El este singurul care poate penaliza alocarea eronată a resurselor de muncă în societatea românească. Alternativa, artificială, este majorarea taxelor şi impozitelor, pentru ca bugetarii să beneficieze de creşteri salariale de două cifre. Hai să le punem în balanţă. Pe de o parte, putem înjumătăţi numărul de birocraţi, putem reda pieţei lucrătorii care lipsesc şi putem reduce povara fiscală asupra celor care creează locuri de muncă. Pe de altă parte, apare posibilitatea majorării salariilor bugetarilor pe seama înrăutăţirii mediului de afaceri. Ce variantă alege un guvern liberal?!

Ca să conchidem, deşi oamenii acuză că salariile rămîn mereu în urma preţurilor, ele depăşesc totuşi un alt reper important: productivitatea. Sau, mai degrabă, productivitatea nu avansează destul de repede. Întorcînd lucrurile pe dos, putem spune că, la cît se produce în România, sînt prea mulţi cei care ard gazul de pomană. Şomajul este mic pentru că au plecat mulţi la lucru în străinătate şi a început să existe deficit de forţă de muncă pe piaţă, dar şi pentru că legislaţia muncii face extrem de dificile disponibilizările.
În Polonia, de pildă, se vede o corelaţie clară între reducerea şomajului, micşorarea inflaţiei, accelerarea creşterii economice şi îmbunătăţirea semnificativă a percepţiei consumatorilor.

La noi însă, cu locuri de muncă asigurate, salarii minime garantate şi preţuri administrate, reglajele nu le face piaţa, ci statul. Stabilitatea macroeconomică se poate obţine ca la ei, punctual, prin repararea sau înlocuirea circuitelor stricate, sau ca la noi, prin instituirea – cu instrumente monetar-fiscale – a unor cote de consum pentru toţi, încît pe ansamblu să se păstreze echilibrul. Da, numai că, în esenţă, şomajul nu este o problemă monetară, ci ţine de incapacitatea de a genera programe de reconversie profesională. În loc să se ocupe de asta, politicienii scriu în Codul Muncii că angajatorii n-au voie să dea oamenii afară. Şi atunci oamenii au servicii, deci au salarii, deci vor credite. Şi lasă să-şi spargă BNR capul, cu rezerve obligatorii la euro de 40%. În timp ce polonezii au rezerve minime nediferenţiate pentru zloţi şi valută, de numai 3,5%.