Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Uniunea Monetară (UM) trece printr-o perioadă foarte dificilă. Deceniul 1999-2009 a fost în bună măsură înşelător: credit ieftin, deficite tolerate mari pentru nu puţine ţări, inflaţie joasă datorită, printre altele, importurilor masive din China, India etc.
Ironia face că, în timp ce ţările nou-intrate în UE sunt obligate de tratatele de aderare să intre, când vor fi pregătite, în zona monetară unică, aceasta din urmă scârţâie din toate încheieturile şi nu din motive conjuncturale. Avem aici o inconsistenţă conceptuală evidentă. UM trebuie să-şi găsească un sistem de guvernanţă eficace, care nu se poate rezuma numai la disciplinare fiscală; este nevoie de un alt tip de coordonare a politicilor economice, de măsuri axate pe stimularea câştigurilor de productivitate în zonele mai puţin dezvoltate, de o politică industrială care să atenueze dezechilibre înăuntrul UM.
Este izbitoare, în acest sens, diferenţa de competitivitate între flancul de nord şi cel de sud (Spania, Portugalia, Grecia, Italia) din UM; această diferenţă se reflectă în deficite "externe" în interiorul Uniunii, care au fost reliefate pe fondul crizei financiare şi economice. Este de constatat că mecanismele lăuntrice ale Uniunii Monetare şi regulile Pactului de Stabilitate şi Creştere nu au omogenizat acest spaţiu. Este deci esenţial să se regândească sistemul de coordonare a politicilor în UM. Totodată, este necesar să se construiască un sistem de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare în UE care să ţină cont de riscuri sistemice, de efecte de contagiune, de operaţiuni transfrontaliere.
Direcţia în care împinge comisarul Michel Barnier este, în opinia mea, corectă. Şi este de salutat colaborarea dintre el şi comisarul Dacian Cioloş pentru reglementarea pieţelor cu produse de bază (commodities), pentru înfrânarea speculaţiilor (a operaţiunilor cu derivative fără posesie de active/"naked short-selling"). Noile ţări intrate în UE au nevoie de politici interne şi la nivelul UE care să favorizeze convergenţa reală şi compatibilitatea cu UM. Fondurile europene au de jucat un rol covârşitor aici.
Însă răspunsuri la aceste deziderate strategice menţionate mai sus nu sunt uşor de găsit. Este de notat, în acest sens, reacţia BCE la propunerile formulate de comisia pentru reforma guvernanţei în UE - formată la nivelul Consiliului European. Hermann van Rompuy, preşedintele Consiliului European, afirmă, de altfel, că nerezolvarea tensiunilor din UM ameninţă viitorul Uniunii Europene. Este preocupant că avem trăsături ale economiei ce ne plasează alături de ţări din UM cu mari dificultăţi (Grecia, Portugalia, Spania etc.); trebuie să învăţăm din experienţa mai puţin fastă a acestor ţări. Important, totodată, este ca noul cadru de programare financiară în UE, pentru perioada 2014-2020, să nu vitregească de resurse politica agricolă comună şi dezvoltarea regională.
Ar trebui ca o politică industrială în UE, în cadrul strategiei Europa 2020, să ţină cont de nevoile ţărilor mai puţin dezvoltate, de necesitatea de regândire a modelului lor de creştere economică. Piaţa unică, circulaţia liberă a capitalurilor nu asigură, ipso facto, surmontarea decalajelor.
Merită să menţinem un calendar al aderării la UM ca mijloc de ordonare a politicii economice interne. Dar nu trebuie să îl fetişizăm. Pe de o parte, UM are de surmontat mari probleme de funcţionare. Pe de altă parte, România are de continuat reforme structurale, care să ajute o convergenţă reală. Grăbirea intrării în UE poate strica din acest punct de vedere.
Citește pe Antena3.ro
