România vs Grecia

Se vorbeşte tot mai mult despre o criză a datoriilor suverane, aten­ţia fiind concentrată pe situaţia din zona monetară unică (UME). Salvarea sistemelor financiare în SUA şi în Europa a implicat in­ter­venţii masive ale guvernelor, care au avut ca efect creşteri mari ale datoriilor publice.

Căderea economică dramatică a redus drastic încasări bugetare, mărind considerabil deficitele bu­ge­­tare. Perspectiva de reluare a creşterii economice este ne­cla­ră şi, oricum, nu sunt de anticipat reveniri la rate de creş­te­re simila­re cu cele premer­gă­toa­re crizei. Acestea sunt consi­derente gene­rale pentru SUA şi Europa. În zona monetară unică, situaţia este mai complicată din cel puţin două motive.

Astfel, integrarea financiară adâncă se reflectă în expuneri mutuale mari între en­tităţi financiare din ţări dife­ri­te. În al doilea rând, economiile statelor membre nu pot recurge la politica monetară şi curs de schimb ca instrumente de ajus­ta­re adaptate la condiţiile locale. Această a doua remarcă priveşte mai ales ţările care au datorii pu­blice foarte mari sau care au de­ficite de cont curent substanţiale. Grecia, Portugalia, Irlanda, Spa­nia fac parte din acest grup.

Dezbaterea internă de la noi privind adoptarea programului de austeritate a făcut referire la criza financiară mondială şi la tensiunile din UME. Unele voci au făcut o parale­lă cu situaţia din Grecia. Sunt une­le aspecte care apropie cele două ţări; mă refer la impactul cri­zei asupra dimensiunii defici­tului bugetar, sectorul pu­blic su­pra­dimensionat, ineficient şi puternic clientelizat, risipa cvasiorganizată a banului pu­blic, corupţia ubicuă. Dar există şi diferenţe notabile, în avantajul României.

Datoria publică totală de la noi este în jur de 31% din PIB (faţă de circa 120% în Grecia). Drept este că am asistat la o creştere explozivă a acesteia în ultimii doi ani şi că, dacă nu s-ar face corecţii la timp, ea ar pu­tea depăşi 60% din PIB în câţiva ani. În cadrul unei asemenea di­na­mici, serviciul datoriei publice ajunge să deţină o pondere tot mai mare, fiind alimentată de mersul dobânzilor pe care ţara ar trebui să le plătească pentru a avea acces la finanţare.

Prin ur­mare, deşi datoria publică nu stri­veşte încă economia Româ­niei, corecţii dureroase sunt necesare pentru a preîntâmpina un scena­riu foarte rău: când nu am mai avea acces la finanţare şi ajusta­rea cheltuielilor bugetare s-ar face forţat la nivelul încasărilor.

România are un avantaj faţă de Grecia, în sensul că beneficiază de flexibilitatea cursului de schimb. Deşi şi la noi austeritatea este deflaţionistă, o depreciere con­tro­lată a leului poate facilita ajus­ta­rea. Vorbesc despre o de­pre­cie­re controlată, întrucât una masi­vă ar reinflama inflaţia, ar fi des­ta­bilizatoare. Ro­mâ­nia, dacă ar utiliza în mod adecvat fon­du­rile UE, ar putea creşte cheltuie­lile bugetare de an­sam­blu, chiar în perioada de austeritate.

Fondurile structurale ca­pă­tă o importanţă strategică în con­di­ţii­le în care relansarea econo­mi­că din UE va fi foarte anemică. Eli­be­rarea de resurse, prin combate­rea evaziunii fiscale şi a risipei ba­nului public, ar permite o cofinanţare solidă a banilor europeni.