Românie, vino acasă!

Iti vorbesc ca unui om, pentru ca asta esti, un Om facut din toti oamenii care-ti poarta numele. Niste milioane de minti, care de multe ori se cred una mai desteapta decat alta, de pe urma acestei dispute intamplandu-se sa aiba de profitat cele mai putin destepte, fapt care nu le impiedica sa le conduca pe toate celelalte. Niste milioane de ochi, care plang intotdeauna separat, adunandu-se doar atunci cand este vorba sa rada de cei care plang. Niste milioane de picioare, ce rareori merg in aceeasi directie. Niste milioane de maini invatate sa dea, atunci cand au foarte putin, si obisnuite sa primeasca, atunci cand au aproape totul. Niste milioane de inimi, care nu sunt toate facute pentru dragoste, iti cer sa vorbesti in soapta despre lucrul acesta, ca sa nu se creada despre ele ca sunt slabe, cand de fapt in asta consta sau ar trebui sa constea marea lor putere. Niste milioane de guri, invatate sa nu manance toate la fel, unele mai deloc, ceea ce le da altora posibilitatea de a infuleca mai mult decat trebuie, chiar de zece sau de o suta de ori mai mult. Si niste milioane de burti, care, urmare a unei intelegeri secrete cu gurile, fie se lipesc de sira spinarii, fie de linia orizontului. Da, exact, si niste milioane de orizonturi, cand ar trebui sa fie doar unul singur pentru toti, neexistand insa acesta, nu exista in realitate nici unul.

Indrazneala de a-ti vorbi vine de la faptul sosirii primaverii, un anotimp de care ma gandeam ca avem amandoi nevoie. Aceasta nevoie mi-a dat curajul. Curajul de a spera, in primul rand. Ca sa fiu sincer, iti vorbesc nu atat in numele meu, cat al sperantei. Marea, imensa majoritate a vietii mele a ramas departe, in urma. Ar putea sa nu-mi pese, dar imi pasa. Viata mea inseamna si viata copiilor mei, de aceea imi pasa. Tu nu esti numai o tara de oameni, ci si una de pamant si de cer. Esti adica si-a celor care au coborat sub radacinile ierbii, lasandu-si mai inainte de asta sufletul sa plece spre cer. Ni se va intampla tuturor intr-o zi. Despre sufletul meu imi inchipui ca nu poate urca decat in cerul tau, nu in cel al Americii, Germaniei sau Africii de Sud. Doar in partea de cer din care esti facuta tu mi se poate ingropa sufletul. Este inca unul dintre motivele pentru care imi pasa. Un alt motiv e legat de pamantul ce s-a intors la tine dupa ce n-au mai fost oamenii al caror nume il port. Unii le-ar zice morminte. Eu le zic bunicii si parintii mei.

Din toate aceste cauze, dar mai cu seama din pricina faptului c-a sosit sau ar trebui sa soseasca primavara, iti strig, cu sufletul in genunchi, si cu toti ochii cu care privesc la lume si la viitor in lacrimi, si cu toate gurile cu care tac, pentru a mi se auzi dragostea pana la cer:

– Romanie, vino acasa! Intoarce-te din chiar pustiul inimilor noastre si vino!
.htm