Românul cu leafă mică

Motto: "Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar."
M. Eminescu "Epigonii"

Ca prim-ministru, în ianuarie 1990, ceream Institutului Naţional de Cercetări Economice să evalueze situaţia economică a ţării după prelungita criză din anii '80. O primă concluzie era foarte gravă: în acel moment circa 80% din produsele româneşti nu făceau faţă competiţiei pe piaţa internaţională. De ce? Din slabă productivitate, dar şi din mari pierderi. Mai simplu spus, banii obţinuţi din vânzarea acestor produse nu acopereau costurile producerii lor. În ce fel totuşi multe din aceste produse erau vândute? Pe seama salariilor mici şi bugetelor cronic insuficiente pentru sănătate, învăţământ şi reţeaua de drumuri.

O evaluare aproximativă făcută de curând evidenţiază că, în contractele pe bani publici cu devize neruşinat de umflate, şpăgile şi comisioanele cumulează cel puţin 30% din valoarea acestora. Această evaluare este vocal contestată de unii ziarişti. Ei vorbesc de 40% sau chiar 50%. Astăzi am motive să afirm că, spre exemplu, se fac plăţi pentru lucrări de asfaltare existente doar pe hârtie. 100% hoţie. "S-a mai şi greşit" zic cei prinşi cu mâţa-n sac, dar nicicând sancţionaţi. Cu greşeli "cinstite" s-au făcut uriaşe averi necinstite. Pentru românul cu leafă mică - cel care înainte de decembrie 1989 se împrumuta pentru a cumpăra alimente la supra-preţ, iar astăzi se împrumută pentru a-şi plăti chiria - care e schimbarea? Înainte avea leafă mică din cauza pierderilor, acum din cauza hoţiilor. Halal schimbare!

Mărturisesc că atunci când Traian Băsescu a vorbit despre "sistemul ticăloşit" mi-a plăcut. Devenit preşedinte, sistemul ticăloşit n-a mai avut nici formă nici conţinut şi, prin urmare, nici nu s-au luat măsuri adecvate pentru destrămarea lui. În mintea mea, şi cred că nu numai a mea, era vorba despre exact acele şpăgi şi comisioane, despre contracte de privatizare cu clauze obligatorii de realizare a investiţiilor rămase neonorate în proporţie de 80%, despre preţurile nesimţite şi anti-piaţă ale medicamentelor, despre jaful pădurilor evaluate pe picior şi doborâte fără milă (e vorba de vreo 200.000 de ha!) şi atâtea altele asemenea. Asta-i furăciunea: cumpărare pe nimic a averii publice revândută apoi cu mult mai scump tot publicului! Bineînţeles că s-a instalat dezamăgirea printre români. Ei n-au cum să nu vadă că banul este în cele din urmă lubrefiantul final în politică. Ba încă politicienii, mai ales acum în campanie electorală, le vorbesc despre realizările lor. Îmi vine în minte răspunsul simplu al lui Panait Istrati dat lui Kirov, al doilea om în stat după Stalin, după ce vizitase Uniunea Sovietică în anii 1926-1929 şi văzuse o realitate departe de tabloul zugrăvit de propagandă. Kirov i-a spus: "Nu se poate face omleta fără a sparge ouăle, iar răspunsul lui Panait Istrati: "Aşa e, dar eu n-am văzut omleta".

Transparenţa şi statul de drept erau în centrul bătăliei pe care am angajat-o după Decembrie 1989. Ea a fost şi rămâne paradoxal mai dificilă decât cea dată pentru cucerirea libertăţii. Astăzi, în plină campanie electorală, oamenii politici ai democraţiei (sic!) vor să ne facă să credem că ceea ce au făcut e chiar ceea ce au promis. Într-o înregistrare publică de la Casa Albă a lui Bill Clinton el spunea: "Votanţii sunt suverani. Ei sunt stăpâni. Deci, le oferim ceea ce doresc, chiar dacă e greşit sau stupid. ...E un dar poate, dar unul otrăvit".  E vorba deci de seducerea votanţilor care, spre exemplu, se simt bine când e "biciuit" Parlamentul. Am vrut să avem încredere în presa liberă, în Parlament, în Preşedinte, în Justiţie. Ne-am înşelat în toate. Viitorul pare tot mai îndepărtat. Trecutul hulit pare mai apropiat.