Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Preşedintele Traian Băsescu a anunţat duminica trecută, când a prezentat principalele obiective din noul acord cu FMI, că „în atenţia noastră, în următorul program, se află mediul de afaceri, îmbunătăţirea mediului de afaceri”. Marea „revelaţie” a preşedintelui vine, din păcate, la mai bine de un an după un editorial apărut în Jurnalul Naţional („Reduceţi taxele, nu dobânzile!”) în care avertizam că nu scăderea dobânzilor este calea prin care să se obţină resuscitarea cererii, ci micşorarea taxelor, precizând că în criză mediul de afaceri trebuie despovărat, nu împovărat. Iar într-un alt editorial publicat ceva mai recent („Deprecierea ţine loc de Guvern”) observam că BNR a adoptat în 2010 o poziţie conservatoare în privinţa cursului, în încercarea de a proteja mediul de afaceri prin variaţii minore ale ratei de schimb. Dar ce folos dacă Guvernul Boc a stricat „business”-ul pe seama mutării încetării de plăţi de la stat în zona privată, prin intermediul arieratelor, al reducerii salariilor bugetarilor şi al creşterii TVA?! În 2011, deprecierea leului rămâne una dintre puţinele variante de a încerca să se creeze premise de relansare economică.
Ca să rezum, preşedintele Băsescu vorbeşte despre necesitatea îmbunătăţirii mediului de business, dar refuză să sublinieze ce l-a stricat. Or, mediul economic a suferit neîncetat în 2009 şi 2010 de pe urma iniţiativelor cabinetelor conduse de Emil Boc: creşterea CAS, introducerea impozitului minim, escaladarea arieratelor şi majorarea TVA. Şi având guverne care au procedat exact pe dos faţă de cum era indicat, nu e de mirare că noi ne confruntăm în continuare cu recesiunea, în timp ce economiile celorlalte state UE cresc...
Totuşi, în ciuda falimentelor şi a măririi accelerate a şomajului, protestele de stradă au fost sporadice. Oare de ce? Pentru că aceia care şi-au pierdut locul de muncă au provenit preponderent din întreprinderile mici şi mijlocii, cele care nu pot face presiuni politice, nu sunt expuse presiunilor sindicale şi generează o concurenţă puternică. Cu riscul ca o astfel de abordare să echivaleze cu sinuciderea economică. În măsura în care peste jumătate din PIB se formează în sfera IMM-urilor, cu cât fiscalitatea distruge mai multe întreprinderi mici, cu atât devine mai redusă baza de creştere economică şi, implicit, de creare de locuri de muncă.
Dar se pare că pe preşedinte nu-l interesează acest aspect din moment ce a ţinut să le replice celor care susţin că IMM-urile asigură cea mai mare parte a PIB că sunt „furnizori pentru marile companii”, iar dacă marile corporaţii nu mai produc, „nici întreprinderile mici nu mai au cui se adresa”.
Într-adevăr, nu e mare filosofie ca într-o ţară bogată, nişte birocraţi să concentreze banii contribuabililor în mâna statului, după care politicienii să inaugureze obiective grandioase. După cum e mult mai comod să coordonezi 10-20 de „campioni naţionali” decât 100.000-200.000 de întreprinderi mici şi mijlocii. Şi e mult mai simplu, din punct de vedere funcţionăresc, să ai o ţară dominată de mari producători, mari importatori, mari distribuitori. Dar la urmă, ce să vezi? În loc să se concureze furnizorii, aşa cum scrie în cărţile de capitalism clasic, se concurează cumpărătorii.
Adevărata fractură între macro şi micro se reduce de fapt în România la o luptă între cine este stăpânul: „clientul nostru...” sau politicianul. Şi când imaginea omului politic primează, când are nevoie să taie panglici inaugurale în lumina reflectoarelor, atunci această atitudine coincide cu inflaţie şi deficite mari.
Iar problema cea mai mare e că IMM-urile care se desfiinţează acum, ca urmare a înrăutăţirii mediului de afaceri, reprezintă piaţa. Practic, din puţina piaţă pe care o avea, economia românească riscă, în lipsa acestora, să rămână fără nimic, să fie dominată de bănci mari, companii mari şi de un stat în care politicul dictează economicului, cam cum se întâmpla în regimurile fasciste.
Citește pe Antena3.ro
