Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toltecii erau vindecători din vechime, care credeau că viața este un vis. Între visele vieții noastre cele mai comune, între coșmarurile cele mai aprige, care ne fac să trăim ca și cum am fi transpirați, obosiți, lipsiți de vitalitate și de lumină, e visul teribil că nu suntem iubiți. Acest coșmar ne umblă prin minte permanent, ca o stafie nemuritoare, pe care o hrănim cu mintea noastră, deși o detestăm. Imaginea ei ne înspăimântă încă din copilărie, când mama sau tata nu ne dăruiesc mângâierea, atenția, lucrurile sau comunicarea de care avem nevoie. Când nu ni se împlinesc așteptările, dorințele sau nevoile, visul neiubirii rulează în mintea noastră și ne poluează fără milă sufletele, adunând în ele zgură și deznădejde, trăiri ce ne urmăresc o viață întreagă. Tiparul ”eu nu sunt iubit/ă” ar putea fi arma secretă a Egoului omenesec, cel din care mintea inferioară, distructivă și irațională a ființei, se hrănește o viață întreagă, creându-ne visul că ...viața noastră e o Golgota din care nu avem scăpare. Neîncredera în iubire ne distorsionează capacitatea de a gândi, ne tulbură rațiunea și logica, ne afectează profund capacitatea proprie de a iubi pe cineva și ne aruncă vijelios în prăpastia propriului coșmar, în care singuri repetăm același conținut dramatic al programului subconștient, creat prin percepția că ”nimeni nu mă iubește/ eu nu sunt iubit/ă”! Acest vis urât e ca o rană, pe care ne-o creăm permanent, inconștient, prin interpretarea pe care le-o dăm lucrurilor, gesturilor, atitudinilor, comportamentelor celorlalți. Mintea noastră privește lumea din propria sa subiectivitate și proiectează asupra ei...calități obiective; dar, cum ar putea mintea, subiectivă prin natura sa, să perceapă obiectiv iubirea?
Să te îndoiești de propria minte, amintindu-ți că gândul tău e subiectiv, e prima condiție, cea mai mare dintre toate, pentru vindecarea visului că nu ești iubit. Coșmarul care-ți spune că iubirea nu există e doar o creație a minții, e doar un vis pe care îl visăm cu toții inconștient și din care putem evada, dar nu altfel decât revenind la luciditate, la înțelegerea faptului că iubirea devine ceea afirmăm că este și viața noastră e apoi trăirea propriilor afirmații. Într-o viață de om vom înțelege că un părinte care ne ceartă, ne muștruluiește, ne agasează, ne ține din scurt sau nu ne împlinește dorințele nu-i unul care nu ne iubește. Ba, se poate ca iubirea părinților noștri să fie autentică și trainică tocmai pentru că nu au făcut în locul nostru lucruri pe care avem nevoie să le facem singuri și să știm că ”putem”, că puterea vieții e în noi. Sunt păsări care-și aruncă puii din cuib, nu fiindcă vor să-i omoare, ci fiindcă așa ei vor deschide aripile și vor învăța că pot zbura. Noi, cu toții, avem scrisă în lăuntru, de la natură, puterea de a zbura singuri, iar cei ce arată că putem și ne ajută uneori, dându-ne un brînci din cuib, sunt cei care ne iubesc mai mult. Exeriența vieții dezvăluie fațete incredibile ale iubirii, manifestări tulburătoare, pe care mintea noastră le interpretează drept ”lipsă de iubire”. Cât de plină e istoria lumii de povești de iubire neîmplinite: știți, oare, că cineva vă poate părăsi sau poate sta la distanță din prea multă dragoste? Am auzit pe cineva spunând; ”Eu sunt nebun, mă cunosc: dacă nu stau la distanță, voi face rău ființei pe care o iubesc ”! Iubirea acelui om era așa de mare încât a știut că dragostea pentru cealaltă persoană și dorința sa de fericire pentru ea era cauza pentru care trebuia să accepte și separarea. Cum vă sună ”stau departe de tine pentru că te iubesc”? Cum vă sună ”nu fac dragoste cu tine pentru că nu vreau să am o aventură; eu te iubesc”? Cum vă sună momentul în care un părinte vă interzice să veniți prea târziu acasă? Nu-i în aceste gesturi nesfărșită dragoste? Nu-i în îngriorarea unei mame iubirea ei și nu controlul ei? Nu-i în renunțarea la aventură o iubire a sufletului, nu-i în renunțarea la ”a fi împreună” o iubire tulburătoare, care se afirmă prin renunțarea în sine? Ei, bine, pe toate acestea mintea noastră le percepe ca fiind ”lipsă de iubire”! Noi trebuie să facem orice ne este cu putiință pentru a ne recupera încrederea în iubire, căci ceea ce ne lipsește nu este iubirea, ci încredera noastră în ea. Măștile iubirii sunt atât de des ascunse în visul minții, care crede că iubirea-i un fel de a ni se face mereu pe plac. De fapt, marile iubiri se ascund și în marile renunțări, în separări, în depărtări, în tăceri și-n nebănuite manifestări ce se opun împlinirii omenești. Marile iubirii se regăsesc, desigur, și-n reciprocitatea trăirii, și-n clipa minunată a împlinirii, dar mintea noastră visează urât și-și hrnește acest vis doar atunci cînd nu poate recunoaște dragostea în separare, în renunțare, în respingere sau în abandon. Aceasta face ca noi să ne simțim bolnavi și să atragem situații de viață bolnăvicioase până când ne vom recăpăta încrederea absolută în iubire. Aceasta aduce o vindecare fantastică sufletului și minții omenești, căci numai atunci când avem încredere absolută în iubire și noi...iubim!
