Să moară mama, să moară copiii mei, să moară familia mea!

n) Stilul, la un scriitor, înseamnă şi o definire a dicţionarului său. Dacă ni se atrage atenţia asupra acestui fapt, realizăm că unele cuvinte sunt întrebuinţate cu precădere, iar altele niciodată. Toţi oamenii, nu numai scriitorii, pot fi portretizaţi atât prin prezenţa, cât şi prin absenţa unor cuvinte din limbajul lor. Absenţele în absolut sunt tot atât de semnificative ca şi folosirea excesivă.

Am citit de multe ori vorbele de alint, cum ar fi bunăoară a desmerda, desmerdare, dar când e să le pun pe hârtie am probleme. Trebuie să întreb cum sunt scrise corect, cu "s" sau "z", sau să mă uit în dicţionare, iar lucrurile se complică atunci când mă întreb cum s-au născut ele în limba română şi cum va fi evoluat înţelesul lor până la forma şi cuprinderea de azi. Deoarece, prin natura profesiei, conştientizez locul şi rolul cuvântului în pagină, evit cuvintele pe care nu le-am întrebuinţat niciodată, fac apel la altele cu aproximativ acelaşi sens. Probabil că, prin întrebuinţarea îndelungată, cuvintele se stabilizează ca fiinţă din mintea omului. Cele care n-au fost apelate devin un gen de corp străin. Mă întreb, de asemenea, dacă nu cumva cuvintele se şi supără pe om că le-a neglijat şi-l refuză când, în sfârşit, are nevoie de ele.

Dacă te frământă chestiunea absenţei unor cuvinte din vorbirea şi din scrisul tău, poţi să ajungi la unele concluzii stânjenitoare. Cum ar fi concluzia că n-ai folosit o seamă de cuvinte care numesc sentimente, trăiri, delicateţuri ale afecţiunii pentru că nu ai avut parte de acele trăiri şi simţăminte rafinate.

n) Apartenenţa etnică e marcată la ţigani printr-un dicţionar cotidian nu doar extrem de sărac, dar şi inacceptabil în comunicarea civilizată. Îţi trebuie multă îngăduinţă şi încredere în educaţie ca să accepţi că e totuşi om insul care pune drept gaj viaţa mamei şi a copiilor lui la fiecare propoziţie rostită: Să moară mama! Să moară copiii mei! Să moară familia mea dacă te mint! Abjecţia de la baza acestor formule e endemică, dovadă ce repede s-au instalat şi la românii din păturile de jos şi chiar la snobii din bogăţime. La foarte mulţi liceeni, ţigănirea limbajului contează ca un fapt de emancipare, de bărbăţie şi de isteţime. Eu, unul, nu îndrăznesc nici să citez aceste mârşăvii, întrucât doar citindu-le mă simt murdar şi în afara umanului.

Le scriu însă în titlu, cu intenţia de a-l oripila pe cititor şi de a-l provoca la un război cu trivialitatea ce a inundat România. Domnii de la CNA sunt nişte oportunişti care-şi merită anonimatul. Sancţionează, cu un soi de distincţie aseptică, nişte abateri benigne de la gramatica Academiei, dar nu se sesizează de golănirea prezenţelor din emisiunile cu "vedete", cu mârlani trufaşi şi blonde de larg consum. Se spală pe mâini, deşi nu şi le-au murdărit niciodată. Şi n-ar trebui decât să ia de la "Cârcotaşi" câteva secvenţe şi să le pedepsească precuniar, nu numai să le blameze sistematic, dacă ţin să nu fie doar vidanjorii de serviciu ai gramaticii orale.