Să ne vindecăm de ”indiferență”

Omraam Michael Aivanhov spune undeva, în una dintre cărțile sale, că toate experiențele vieții noastre ”se înregistrează”. Mai mult, opinia lui este aceea că ceea ce trăim nu dispare niciodată; dacă nu hrănim anumite traume, ele se scufundă undeva, în inconștient, dar la primul contact cu un stimul asemănător, revin la suprafața conștienței și noi retrăim cumva trecutul. Cu alte cuvinte, ceea ce a trecut, nu trece niciodată, ci rămâne înscris undeva, în noi. Sentimentele din trecut dorm în noi și, în fața unor evenimente asemănătoare, ele revin cu o forță care ar putea să ne sperie. O recentă situație de viață (mai degrabă o proiecție decât o situație) m-a chemat să reflectez adânc asupra acestei teme, căci situația în sine a readus în sufletul meu trăiri pe care le credeam vindecate de mult. Am recunoscut în ele o durere teribilă cauzată de separare, de pierderea cuiva iubit, vina de a fi fost părăsită (adică , ești părăsit și tot tu crezi că ai făcut ceva rău pentru a ți se întâmpla una ca asta) și trăirea asupra căreia mă voi opri în mod special astăzi: teama fantastică de...supărarea celuilalt, care-l determină să te ignore, să nu-ți mai vorbească, să nu-i pese de tine. Frica de indiferență. Frica de ură. Frica de ura totală, absolută, care-l face pe cel ce te-a iubit cândva inert și indiferent, atât de indiferent încât nici măcar nu-ți mai vorbește vreodată. Până acum n-am știut că mi-e frică de indiferență, cum mi-am pus problema propriei mele indiferențe, a părții întunecate care se poate să mi se arate astfel. Întunericul nostru e adesea proiectat, așa că indiferența ar putea fi starea noastră cea mai neagră, cea mai ascunsă dacă ne doare când...o vedem manifestată în altcineva.

Am făcut această mărturisire cu un scop: nu e simplu să te dezvălui pe tine, dar atunci când știi că aceasta ar putea deveni o forță vindecătoare pentru sute și mii de oameni, când simți că în tine se vor regăsi mulți alții, e cazul să riști și să te expui, căci – așa cum e-n viață – ar putea fi și oameni care să judece în felul lor demersul tău pozitiv. După ani întregi de căutare de sine e chiar greu să accepți tu însuți că trăiri pe care le credeai vindecate pot să reapară și să te pună psihologic la pământ. Asta-i prima idee care merită reținută pentru că, a ști despre o manifestare, a cunoaște posibilitatea apariției și a existenței ei, ne poate ajuta s-o depășim mai ușor. O altă idee este aceea că noi nu păstrăm în subconștient doar trăirile personale: când atingem un anumit nivel de purificare, de cunoaștere de sine, de înțelegere, trecem și prin alte etape lăuntrice, în care se manifestă în noi destinul familiei noastre, apoi cel al țării noastre și chiar fragmente nevindecate din subconștientul omenirii. Se întâmplă astfel pentru că suntem ”unul” în plan subtil, iar a ajunge să trăiești sentimentul de a fi Unul cu tot și toate e altceva decât a te gândi la el. Experiența mea interioară mi-a dezvăluit că ”frica de părăsire”, sentimentul de a fi vinovat că ești părăsit și, mai ales, indiferența absolută a celui ce te-a iubit, ca și propria ta indiferență în relația cu un om pe care l-ai iubit sunt tipare ale lumii, ale conștiinței colective, că – într-un fel sau altul – orice om le poartă, mai mult sau mai puțin conștient, în acest moment, în sine.

”Să nu fii indiferent, să nu dispari cu totul, să nu urăști atât de mult încât să devii ca o armură, chiar dacă celălalt ți-a greșit, chiar dacă te-a rănit”, iată ideea de astăzi. E în ordine să pleci dacă nu mai poți suporta ceva. E în ordine să pleci dacă nu mai iubești pe cineva. E în ordine să pleci dacă iubești pe altcineva. Dar nu închide toate ușile pentru cel pe care-l părăsești. Spune-i ceva, alină-l, vorbește cu el, explică-i, spune-i adevărul, dar spune... Și dacă-l urăști e bine să-i spui asta, dar să nu dispari complet niciodată. Căci mai rea decât ura e indiferența, e un topor care rănește până-n adâncul sufletului. Indiferența crează o legătură dureroasă în sistemul nostru energetic, ea stă ascunsă și în corp, iar existența ei în ființa noastră poate determina boală în corpul fizic. Să ne împăcăm cu oamenii de care ne despărțim, asta-i ideea. Nu e nevoie să-i amăgim, să le spunem vorbe de iubire dacă nu-i mai iubim atât de mult încât să rămânem lângă ei, dar să le explicăm, să le spunem cinsitit ce simțim, căci așa vom ridica din ei povara vinovăției de sine și vom șterge din noi porpria vină de a părăsi. ”Să ne despărțim prieteni” e felul în care ne despărțim sănătos, dacă se poate spune așa și, probabil, despărțindu-ne sănătos, ne vom da nouă înșine lumină, vom hrăni sufletul nostru cu iubire și, poate, ne vom vindeca...toate despărțirile dureroase din trecut, precum și părțile bolnave ale coprului nostru fizic, care au preluat/somatizat suferința sufletească. Să ne vindecăm de indiferență, asta-i ideea. Nu ura pare a fi opusul iubirii, ci indiferența. Să scăpăm de această boală înseamnă ...să ne iubim și să iubim.