Să nu fim prinşi cu garda deschisă

Pe rol, în dezbateri publice, se află de mai multe zile un subiect fierbinte: depunctarea României de agenţiile de notare a riscului de ţară. Corect ar fi fost să scriu "de evaluare", dar mi se pare mai aproape de adevăr "de notare". Fiindcă au dat note fără să evalueze. Sau au evaluat superficial şi au ajuns la o concluzie falsă: aceea că întreprinzătorii internaţionali ar risca mult investind la noi.

Oare se repetă istoria? Fiindcă am mai avut de făcut faţă unor astfel de preziceri şi în alţi ani. Momentul cel mai dramatic fiind în ’99. Atunci, chiar din primele zile ale anului, ne-am trezit asaltaţi de semnale alarmante, unele date din ţară, altele din străinătate, referitoare la posibilitatea sau chiar inevitabilitatea ca România să intre în încetare de plăţi. Îngrijorările, pornite iniţial de la aglomerarea în acel an a unor plăţi substanţiale în contul serviciului datoriei externe, şi-au extins repede aria.

Atunci – ca şi acum – verdictul agenţiilor de notare a fost dat pe baza unor modele econome­trice. Modele potrivit cărora o prăbuşire a cursului valutar este definită printr-o depreciere de cel puţin 15% în termeni nominali, de la o lună la alta; o condiţie pentru hiperinflaţie fiind ca deprecierea să fie cu cel puţin 10 procente mai mare decât în lunile anterioare. Mai departe, condiţia pentru a suna alarma ar fi ca datoria externă să crească pe­riculos de mult şi să fie însoţită de umflarea deficitului de cont curent. Or, nu ne ameninţa atunci un astfel de pericol, cum nu ne ameninţă nici acum. Institute de prestigiu recunosc că rareori se obţine o bună calitate a indicatorilor luaţi în considerare pentru anticiparea unui crah şi că un număr mare de prognoze s-au dovedit alarme false, iar numeroase previziuni nu au fost urmate de apariţia unor crize. Prognoza din ’99 a fost falsă şi în cazul României. Dar prognoza din 2008?

Invocarea istoriei nu înseamnă, neapărat, că pericolul unei crize financiare trebuie să fie ignorat în prezent. Desigur, într-un caz extrem. Iată de ce, chiar contestând notele primite, România are nevoie de o riguroasă disciplină financiară.

De altfel, cred că recentele rapoarte ale agenţiilor de notare ne provoacă să participăm la un exerciţiu pe care nu-l consider lipsit de importanţă. O alarmă determinată de un pericol simulat. Ce spun, în fond, aceste rapoarte? Că România s-ar înscrie în clasa celor mai vulnerabile economii de piaţă emergente în faţa unor noi şocuri ce ar putea fi provocate de actuala criză financiară şi economică. Aici apare, într-adevăr, o problemă: cred că locul ţării noastre nu a fost bine calculat. Dacă în ’99 se vorbea numai despre pericolul încetării plăţilor externe, acum reluarea acestui refren duce lucrurile mai departe, către un scenariu complementar: acela că orice impas într-un punct nevralgic ar pune în gardă pieţele financiare internaţionale. România n-ar mai obţine împrumuturi externe şi, având o datorie mare, ar fi nevoită s-o finanţeze exclusiv din resurse interne, care sunt restrânse. Merită să simulăm un astfel de pericol şi să vedem cum poate fi evitat. Pentru că poate fi evitat.

Exerciţiul ar fi util. Am avea parte de o punere în gardă în faţa crizei globale, care e departe de a-şi fi încheiat ciclul. Pentru că nu atât notele sunt importante, oricum ar fi ele, cât capacitatea României de a închide cât mai mult garda în faţa loviturilor crizei globale.