Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Democraţia nu este o religie. Ea este un mod de organizare a societăţii inventat de om şi de aceea imperfect. Cu toate acestea, democraţia pare a fi cea mai bună tehnologie a convieţuirii, dintre cele cunoscute.
Implicarea poporului în procesul de decizie face ca soluţiile găsite să sintetizeze cel mai mare număr posibil de interese individuale, ca abuzurile politice grave să fie evitate şi ca erorile să fie corectate fără violenţă.
Între democraţie şi eficienţă există adesea conflict. Democraţia ascunde în sine contradicţia între elită şi masă. De aceea istoria democraţiei este şi istoria luptei pentru echilibrul între acţiunea cea mai adecvată şi asentimentul popular cel mai amplu. Pe de altă parte, între democraţie şi legitimitate nu există totdeauna coincidenţă. Sunt şi alte tipuri de legitimitate decât cea democratică. Unii se legitimează prin competenţă, alţii prin suferinţe, alţii prin forţă etc. Legitimitatea democratică presupune obţinerea mandatului de a aplica un anumit program, din partea unui grup de persoane active (demos nu înseamnă întreaga colectivitate dată ci doar partea responsabilă politic a acesteia) având fiecare un vot egal cu al celeilalte, grup care alcătuieşte majoritatea unei comunităţi cu aspiraţii comune şi reguli de funcţionare împărtăşite (democraţia nu este dictatura majorităţii).
Să ne amintim aceste lucruri acum când, în procesul de formare a guvernului, am auzit o sumă de enormităţi spuse în numele democraţiei. S-a susţinut, astfel, că rolul decisiv al organizaţiilor locale de partid în configurarea strategiei referitoare la formarea executivului şi în desemnarea miniştrilor ar ţine de consolidarea democraţiei. S-a argumentat că ar fi normal ca structurile locale ale unui partid care au obţinut cele mai multe voturi să fie cele mai reprezentate în executivul central. Fals!
Votul unui alegător nu poate fi mai important decât al altuia numai pentru că în circumscripţia lui mai mulţi alegători au votat pentru un anume partid. Pe de altă parte, cel ales în Vrancea va administra şi interesele alegătorului din Cluj. Aceasta se va face potrivit unui program politic care a fost unic la nivelul ţării, chiar dacă, din raţiuni organizatorice, alegerile s-au desfăşurat pe colegii şi circumscripţii locale. Chiar dacă în unele colegii s-au adunat mai multe voturi pentru acel program iar în altele mai puţine, numai totalitatea voturilor favorabile lui, strânse la nivel naţional, permite transformarea programului respectiv dintr-o ofertă politică în acţiune politică reală. Inclusiv în condiţiile descentralizării, atâta timp cât România nu este organizată ca stat federal, judeţele sunt simple structuri administrativ-teritoriale iar nu titulari distincţi de putere statală, iar organizaţiile judeţene ale partidelor nu sunt partide de sine stătătoare într-o asociaţie politică naţională ci componente ale unei structuri unitare, care ajută la mai buna funcţionare a întregului.
Democraţia nu trebuie confundată cu anarhia. Într-o democraţie modernă nu baza conduce, ci vârful. Este adevărat că vârful este ales de bază şi că poate fi schimbat dacă rezultatele sale nu convin. Eventualele abuzuri ale centrului sunt limitate, de asemenea, printr-un mecanism de control încrucişat şi contraponderi. Nu poţi lăsa, însă, comandanţilor de front să stabilească strategia de război în locul ofiţerilor de mare stat major. Când organizaţiile locale decid strategia partidului, aceasta nu mai este una naţională ci doar cel mai mic numitor comun al unor agende locale adesea divergente.
Democraţia respinge monopolismul. Or, ce altceva decât monopolism poate însemna colorarea politică uniformă a ministerelor şi a conducerilor judeţene? Nu aşa se exclud tensiunile şi se dă expresie voinţei electoratului.
Citește pe Antena3.ro
Aşa se elimină contraponderile şi se ajunge la dictatură.
Modul de formare a actualului guvern este expresia crizei în care se află democraţia. Nu este de mirare că formula produsă de anarhia neo-feudală a partidelor a coincis cu aşteptările neo-cezarismului prezidenţial. Pentru ca fragila democraţie românească post-comunistă să se transforme într-o nouă dictatură este nevoie ca naţiunea română să se fragmenteze în oligarhii locale. De la oligarhia plurală la autocraţia centralizată mai e doar un pas.
