”Să nu vă fie frică de bunătate”...

Asta spus Papa Francisc în discursul său de la Întronizare. Oare ne este frică de bunătate, oare este aceasta una dintre marile frici omeneşti, o frică teribilă, pe cât de reală, pe atât de puţin conştientizată? Oare este ”frica de bunătate” o stare a minţii, una care ne îndepărtează de fiinţa noastră, una care ne ascunde pe noi de noi înşine şi ne distorsionează simţirea, comportamentul, dar ne şi întrerupe relaţia cu Dumnezeu în noi şi puterea de a vedea divinul în tot ce-i viu? Se poate spune că frica de bunătate ne însoţeşte ca o umbră, ca un surâs al răului, ca o întunecată închidere a inimii şi a minţii în faţa adevărului. Frica de bunătate e o frică a noastră de a ne întâlni cu Dumnezeu; e o vulnerabilitate omenească, ce se manifestă prin gândurile care ne chinuie, prin gândirea noastră plină de judecăţi, prin gândirea noastră care respinge iertarea, înţelegerea, iubirea, blândeţea şi gingăşia de care suntem în stare.

Sufletul omenesc – al oricui ar fi acel suflet – e programat să fie bun. Mintea, însă, ne păcăleşte, mintea ne amăgeşte, mintea ne arată în lume răul, discordia, suferinţa, judecata, păcatul, cruzimea, neîncrederea şi lipsa de iubire. Ea ne spune că bunătatea e periculoasă; un om bun e văzut de minte ca unul prost, dacă nu prefăcut sau naiv. De fapt, Papa ne-a spus ieri că ” a fi bun” înseamnă a avea grijă cu adevărat de tine însuţi. Bunătatea inimii e grijă de sine. A avea grijă de tine însuţi înseamnă chiar a fi bun în tine, a-ţi îngriji sentimentele şi gândurile ca pe florile cele gingaşe. A avea grijă de tine nu înseamnă a aduna lucruri, bani şi a alerga după mărire şi putere omenească, ci a avea grijă ca inima ta să fie mereu plină de bunătate. A fi bun cu tine face să fii bun cu alţii, să ai grijă de cei apropiaţi şi grijă de cei slabi. ”Distrugerea şi răul” încep să ne macine de îndată ce ne pierdem bunătatea, căci aceasta ne face indiferenţi la ceea ce se întâmplă cu cei din jurul nostru. Să citim cu atenţie aceasta, ”distrugerea” e o consecinţă a pierderii legăturii cu bunătatea, cu grija faţă de noi înşine şi cu grija de cei din jur. Dacă privim către criză, către războaie, către răul ce macină, încă, lumea, vom vedea că toate aceste manifestări se nasc din lipsa de bunătate, din lipsa de grijă şi lipsa de iubire. Inima bună e ”gingaşă” şi-n gingăşia aceasta e puterea divină, care ne poartă grijă cu bunătate. Dumnezeu nu poate fi altfel decât bun; dacă noi îmbrăţişăm bunătatea şi o manifestăm în relaţia cu orice se întâmplă, cu orice persoană, zi de zi, în fiecare moment, ne iubim pe noi înşine şi îi iubim pe alţii. Asta-i esenţa spiritualităţii, asta-i lumina care vindecă sufletul aflat în suferinţă, asta-i esenţa mesajului lui Hristos. Chiar dacă lumea întreagă ne arată că ”nu mai avem nici o speranţă”, să rămânem puternici în speranţă şi, mai ales, puternici în bunătate, căci în bunătate e lumina, pacea, dragostea, bogăţia şi frumuseţea umană. Liantul celor mai puternice relaţii omeneşti e bunătatea, o stare care îi aduce binecuvântate beneficii creierului nostru şi întregului corp fizic. Bunătatea leagă lumea întreagă; e o valoare universal valabilă, aflată dincolo de schisme, de religii, de dogme, de ştiinţă, de diferenţe culturale sau de rase. Ne e frică de bunătate pentru că ne e frică să înţelegem că nu ne desparte nimic cu adevărat şi nici nu-i nevoie să ne separăm şi să urâm. Bunătatea e iubire şi iubirea este întâlnirea fantastică a sufletelor, iubite de Dumnezeu aşa cum sunt ele, în mod egal, fie că sunt suflete de Papi, de Patriarhi, de servitori, de şoferi, de tineri sau de bătrâni!