Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
”Sunt la pământ, mă simt tristă şi mă doare tot corpul”, mi-a spus zilele trecute o tânără, care tocmai semnase o decizie de divorţ. Mă sunase tocmai pentru că intuitiv căuta o soluţie sau măcar o explicaţie pentru durerea pe care o simţea. ”Eşti sigură că divorţul este ceea ce ai vrut cu adevărat”, am întrebat-o, încercând să înţeleg, la rândul meu, cauza ”straniei” dureri fizice pe care o simţea? ”Sunt sigură că nu puteam face altceva, dar mi-e milă de el”, a spus ea. Soţul s-a opus iniţial despărţirii; avea în el un anume tip de agresivitate, pe care nu şi-o supraveghease de-a lungul celor câţiva ani de căsătorie. Izbucniri de iritare, de revoltă, violenţe de limbaj şi un fel de a fi continuu nervos îl făcuseră insuportabil; soţia suferea de insomnie şi avea multe alte simptome de stres, care i s-au vindecat spontan, în clipa în care a luat decizia să divorţeze. Atunci, abia atunci s-a decis el să se schimbe, dar a fost prea târziu; simpla lui prezenţă îi agrava ei stresul, neliniştea şi starea de rău. Durerea lui, durerea victimei, în esenţă, era – cred eu – ceea ce simţea ea ca durere în tot corpul şi milă pentru el în ziua în care mi-a dat telefon. A simţi durerea celuilalt, iubirea, neliniştea, iritarea, lacrimile, suferinţa, afecţiunea, a fi empatic, asta-i o stare esenţială a fiinţei umane!
Daniel Goleman – un cercetător cunoscut al lumii emoţiilor – a observat că bebeluşii intră rapid în empatie; dacă un bebeluş plânge, începe să plângă şi celălalt, aflat în imediata apropiere. Bebeluşii imită uşor râsul, plânsul, iritarea sau bucuria, în funcţie de starea emoţională a mamei, a tatălui sau a mediului în care se află în fiecare moment. Noi, cu toţii, putem prelua trăirea emoţională a altei persoane, trăind-o ca şi cum ar fi a noastră. Dar, spun unii, dacă o trăim ea e chiar a noastră şi dacă-i a noastră, dacă pe noi ne doare tot corpul, dacă pe noi ne copleşeşte mila, atunci avem nevoie să intrăm în propria trăire, cu scopul de a o vindeca, dar şi conştienţi, în acelaşi timp, că-n emoţia aceea nu suntem în întregime noi înşine. Se poate să simţim ura ca fiind a noastră, dar – în esenţă – să simţim ura celuilalt; se poate ca empatia să ne dezvăluie aspecte nevindecate ale sufletului şi ale minţii noastre, se poate ca, simţind ura altuia, să ne aflăm în faţa unei răni subconştiente, care ne cere să ne schimbăm percepţia şi atitudinea, modul de a gândi o situaţie. Dacă te doare durerea altuia în caz de separare de el şi, în acelaşi timp, ceva îţi spune că nu poţi face altceva decât să te separi, se poate că propria ta traumă de separare, o durere mare din trecut, adesea din copilărie, se reactivează. Cineva, în trecut, ca şi tine, n-a putut face altfel decât să te părăsească. Această capacitate umană fantastică de a simţi ce simte celălalt nu este unică, nici specială; toţi oamenii simt, doar că unii nu sunt conştienţi că trăirea sa ar putea fi a celuilalt, iar la alt nivel, nu sunt conştienţi că o rezonanţă a trăirilor poate face ca simţirea să devină şi fizică, nu doar emoţională. Dacă am fi conştienţi de sensibilitatea aceasta, am găsi în propriile emoţii o sursă preţioasă de informaţii, căci emoţiile ne spun ce nu spun şi, uneori, ce nu ştiu oamenii despre ei înşişi şi ce nu spunem sau nu ştim nici noi despre noi. Atât de des simţim tristeţi, apăsări, dureri, nelinişti şi suferinţe doar pentru că le luăm din mers, ca pe virusuri, şi le tratăm greşit, crezând că sunt doar tristeţile şi neliniştile personale. Ele sunt surse de informaţie extrem de preţioase, pe care – dacă le-am percepe ca atare – le-am putea transforma, transformând mediul şi lumea din jurul nostru.
Citește pe Antena3.ro
