Sacrificiu în schimbul moralizări icapitalismului

A existat pe vremea comunismului un fel de pa­ralizie generală, un fel da fatalism. Nimeni nu mai credea în sistem şi în doctrină, dar lumea se resemnase, căderea comunismului era de neconceput.

Acum există un fel de paralizie generală provocată de doctrina ultraliberală care îşi pune amprenta pe Europa şi pe întreaga lume. Acelaşi tip de resemnare se instalează în spirite, cu diferenţa că pe vremea comunismului oamenii nu mai credeau în el, în timp ce doctrina ultraliberală chiar s-a înrădăcinat în creiere, o mare parte din populaţia Europei de Răsărit şi de Apus chiar crede că un alt model nu e posibil, că trebuie să ne supunem orbeşte liberei concurenţe, că piaţa liberă şi mai ales pieţele financiare sunt zeii noştri supremi în absenţa cărora totul ar cădea în haos.

Alfel spus, ideologia ultraliberală a reuşit o spectaculoasă operaţiune de spălare a creierelor, infinit mai adâncă decât ideologia comunistă. Iar acum, în mai toate ţările Uniunii Europene (conduse mai peste tot de regimuri de dreapta) discursul este acesta: nu avem ce face, trebuie să ne adaptăm realităţii, timpurile s-au schimbat, trebuie să facem sacrificii, trebuie să acceptăm „modernitatea".

Faptul că sistemul comunist a fost unul dezastruos pentru om şi pentru planetă nu trebuie să ne facă acum să nu vedem aspectele inumane, din ce în ce mai violente, iar uneori de-a dreptul absurde ale ca­pitalismului de tip ultraliberal. Si mai ales nu trebuie să ne facă să acceptăm inacceptabilul, şi anume asumarea sacrificiilor fără asigurarea că lucrurile se vor îndrepta. Deşi în Europa se aud acum în special vocile celor care ne predau lecţia rigorii, există şi alte voci care spun că omul de rând, salariatul, cetăţeanul, cel căruia i s-a redus salariul cu 10, cu 15 sau cu 25 la sută, are dreptul să se revolte, cel puţin împotriva resemnării. Este cazul, în acest moment, în Franţa, unde lumea se „mişcă", nu acceptă banalizarea austerităţii, a ideii că modelul social şi cultural al Europei trebuie abandonat.

Există voci care spun că această criză este o ocazie pentru a schimba lucrurile. Există voci care spun că toţi salariaţii din Europa, toţi studenţii şi toţi cei care sunt primele victime ale rigorii ar trebui să iasă în stradă şi să pună o condiţie: DA, FACEM SACRIFICII, DAR NUMAI DUPå REFORMA SISTEMULUI FINANCIAR MONDIAL. Această idee îşi face drum, încolţeşte în tot mai multe minţi şi nu e timpul pierdut pentru „globalizarea" ei. Dacă tot li se cere oamenilor să lucreze mai mult, să iasă mai târziu la pensie, să fie mai prost plătiţi şi să renunţe la unele avantaje sociale, atunci ei au dreptul să spună: da, acceptăm pentru o vreme sacrifi­ciul, dar numai după închiderea paradisurilor fiscale şi numai după o reformă bancară în profunzime.

Modelul ultraliberal nu este înscris în genele umanităţii ca fiind însuşi sensul istoriei, aşa cum nici comunismul nu a fost „ultima orânduire" posibilă. Nu există nici o carte sfântă care să ne asigure că depăşirea acestui model nu e posibilă. Doctrina de inspiraţie anglo-saxonă care prezidează astăzi construcţia europeană nu este o ştiinţă exactă, aşa cum nici economia nu este o disciplină exactă. Orice domeniu în care apare variabila numită „om" este, prin natura sa, unul speculativ. Marii „experţi" care ne arată acum drumul ieşirii din criză sunt uneori aceiaşi care au cauţionat prin teoriile lor dominaţia excesivă a banului şi proliferarea fără precedent a economiei speculative.

Există în Franţa intelectuali care spun că trebuie separată economia reală de economia speculativă, altfel spus acele activităţi care produc bunuri şi servicii de activităţile de cazinou, care produc profituri enorme pentru un număr minuscul de indivizi. Nu există nici o interdicţie divină pentru separarea, într-o bună zi, a băncilor în două categorii: cele lucrative şi cele spe­culative. Cetăţeanul are dreptul să ştie dacă banca sa îi investeşte banii în construirea de imobile şi în finanţarea întreprinderilor sau în speculaţii financiare. Înainte de a accepta cu stoicism planuri de austeritate fără precedent europenii au dreptul să ceară guvernelor dovada angajării concrete în vasta operaţiune de moralizare a capitalismului.

Altfel sa­crificiile asumate de populaţie riscă să fie un fel de cecuri semnate în alb. Iar mâine sau poimâine vor fi modificate chiar şi manualele de istorie, ca să nu se mai ştie că a existat o perioadă când omul ieşea la pensie la 60 de ani, când avea cinci săptămâni de concediu pe an, şi să nu se mai ştie eventual că Europa este continentul care a inventat o anumită formă de artă: arta de trăi.