Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un tânăr sociolog, Dorin Bodea, s-a încumetat să facă o vastă cercetare într-un domeniu prea puţin investigat: „Valorile angajaţilor români”. Rezultatele au fost sintetizate într-o carte lansată zilele trecute. Am reţinut opt valori, socotite de bază, în ordinea importanţei lor în ochii angajaţilor: 1) câştigul financiar; 2) autoritatea în companie; 3) recunoaşterea celorlalţi; 4) renumele firmei; 5) şanse de avansare; 6) libertatea de acţiune; 7) siguranţa locului de muncă; 8) competiţia, concurenţa. {i un paradox: câştigul financiar pe primul loc şi competiţia pe ultimul. O despărţire cu cauze istorice a venitului din muncă de competiţia muncii.
Mă opresc la câştigul financiar. Locul unu în top exprimă o realitate dură. Oamenii îşi numără banii, văd că nu le ajung şi îşi doresc să câştige mai mult. În România sunt rare salariile sau chiar pachetele salariale din care angajaţii să-şi poată acoperi, într-un timp rezonabil, din veniturile curente şi din economisire, toate cheltuielile stringente. Am în vedere consumul, întreţinerea locuinţei, confortul. Iar când intervine şi nevoia cumpărării sau construirii unei case problema devine dramatică. Nu face obiectul acestui comentariu modul în care „se descurcă” familiile bogate. Interesează, în exclusivitate, celelalte familii, care alcătuiesc grosul populaţiei. Ele cum se descurcă?
Întrebarea, grea, foarte grea, aduce în prim-plan relaţia dintre salariat şi salariul său, în România. În cuplaj cu relaţia dintre venitul salarial, care exprimă plata muncii, şi performanţa în muncă. În acest sistem de legături domină încă multe confuzii. În anii ’90, în multe dintre întreprinderile cu pierderi unde se impunea reducerea surplusului de personal, se îngroşau cozile în faţa birourilor de disponibilizări. Coadă la intrarea în şomaj? Greu de înţeles. Oamenii vedeau însă o posibilitate de „a se descurca” într-o perspectivă imediată: 12 sau 16 sau 24 de salarii plătite dintr-o dată contra acceptării titlului de şomer. Plus indemnizaţia de şomaj pe care aveau s-o primească un timp. Într-o astfel de conjunctură, s-au mai pierdut ceva caractere, ceva hărnicie, câte ceva din setea de perfecţionare – valori ce-i animau pe mulţi dintre angajaţii…rămaşi fără angajament.
Au venit, apoi, anii creşterii economice în ritmuri mari: 2000-2008. Au crescut şi câştigurile. Dar nu îndestulător. Apăruse însă o şansă nouă: creditul. Povara se putea împărţi. Familia, din veniturile curente, îşi plătea facturile pentru consumul de zi cu zi. Iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumuta. Câteva milioane de angajaţi au convins băncile să le dea credite.
… Apoi a venit criza. Băncile au strâns robinetul la bani. De ce? Răspunsul la îndemâna tuturor: „Din cauza crizei!” Răspunsul cel mai comod. Dar mai e şi un alt răspuns, legat de neîncrederea în viitor. A băncilor şi a angajaţilor, deopotrivă.
