Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lumea muzicii recuperează masiv, in datele unui fenomen cultural revoluţionar, creaţia unor compozitori ale căror lucrări nu au mai fost căntate de secole. Despre unul dintre aceşti compozitori, foarte populari in veacul său, s-a vorbit insă dintotdeauna mult. Nu e om care să fi auzit de Mozart şi să nu fi auzit şi de Salieri.
Numele lui Antonio Salieri (1750-1825) e şi al celei mai infame legende, perpetuată fără nici un temei documentar in toate mediile. Legenda a instituţionalizat-o poetul rus Puşkin printr-o piesă, unde Salieri e mediocrul care, din invidie şi conştient de nimicnicia sa, il otrăveşte pe Mozart. Subiectul e un delir al poetului, motivat de cariera pe care o făcea pe atunci un zvon. Puşkin n-are nici o vină. A scris piesa sub presiunea epocii, a unei preocupări la modă in epoca romantică: relaţia dintre individul supradotat, genial şi o societate obtuză, incapabilă să recunoască destinul de ales. Salieri ar fi trebuit să simbolizeze această societate infirmă in relaţia cu titanii. Infama legendă a obosit. Publicul filarmonicilor şi al scenelor de operă repune creaţia barocă in drepturi, cu sentimentul unei reparaţii egale cu revelaţia. Nimeni nu mai leagă astăzi numele lui Salieri de tragicul sfărşit al lui Mozart. Nu numai că intre cei doi rivalitatea artistică nu a dus niciodată la orbire, dar Mozart i-a incredinţat lui Salieri un fiu, spre a i-l face muzician.
In 2004, celebra soprană Cecilia Bartoli a realizat un film despre Salieri. Cecilia Bartoli a exprimat in acest film teribilul sentiment de culpă, pe care muzicienii il incearcă interpretănd, in regimul marilor creaţii ale genului, partiturile uitate ale lui Antonio Salieri. Te intrebi, ascultănd piesele marcate de originalitate şi de intens fior emoţional, cum a fost posibil? Cum s-a instituit acest blocaj spiritual general? Chiar să nu-şi fi dat seama nici un dirijor şi nici un interpret cu autoritate mondială că Salieri e, la răndu-i, un compozitor de geniu? E posibil ca o intreagă omenire să se manifeste, faţă cu evidenţele marii valori, intocmai unei comunităţi primitive, fără criterii şi mijloace ordonatoare? E ca şi cum o forţă malefică ar fi dat un ordin planetar: Ignoraţi-l pe Salieri. Pedepsiţi-i memoria! Ori Mozart, ori nimic!
Muzica lui Salieri a fost camera aceea interzisă din basme, in care Făt-Frumos nu avea voie să intre, indiferent ce s-ar fi intămplat. Un consemn fatal.
Un Făt-Frumos insă a deschis uşa şi a găsit inăuntru un pian şi o partitură. Secretul camerei interzise era unul banal: forţele răului, Baba-Cloanţa şi vrăjitoarele erau o adunătură de afoni şi de timoraţi. Două veacuri de timoraţi!
Citește pe Antena3.ro
