Samurai şi sarsanale

A trecut ceva vreme de când, în paginile Jurnalului Naţional, public „ecofabule”. Nişte pilde în ale căror rânduri, ca într-o grădina zoologică, inversând însă poziţiile, necuvântătoarele libere se uită uimite ori înspăimântate la oamenii închişi în propriile clişee, biete fiinţe bipede cu apucături cel puţin stranii.

Mă bucur de fiecare dată când câte  un necunoscut îmi scrie sau telefonează, bu­curos că şi-a regăsit în vreo „ecofabu­lă” felul său de gândi şi de a se raporta el însuşi la natură. Sau, alteori, bucuros că unor nesăbuiţi „le-a zis-o cineva în public”, deşi e ştiut: rareori nesăbuiţii citesc altceva decât cifrele conturilor bancare sau, alţii, amărâţi cât încape, dar tot negândiţi, factura curentului electric. Atunci când se întâmplă, glasul de la capătul firului ori adresa din căsuţa poştală poartă în ele ceva tânăr şi blând deopotrivă, iar vorbele ni se leagă firesc, aşa cum se întâmplă între prietenii care nu s-au văzut demult, dar care, întâlnindu-se întâmplător, îşi reiau poveştile de parcă le întrerupseseră în urmă cu un ceas în autobuzul din care unul a trebuit să coboare.

Am legat prietenii cu oameni cărora încă nu le-am văzut chipul şi care, de la acel prim contact, mă întăresc în convingerea că nu scriu degeaba, semnalele lor – adevărate guri de aer – făcându-mă să persist în încăpăţânarea cuvântului, fiindcă văd cum, ici-colo, izolaţi unii de alţii şi izolaţi de mine prin distanţe, se află cospirituali care, astfel, nu se mai simt singuri. Deopotrivă ştiu la fel de bine că, alături de ei, cel care îşi reduce singurătatea prin tipăritură sunt eu.

O astfel de misivă am primit în toamna trecută. Un pasaj laudativ peste măsură – sincer pesemne – după ce mi-a hrănit instantaneu orgoliul, anesteziindu-mi scurt conştiinţa, căci om sunt şi eu, m-a pus oarecum în garda: „Folosesc această ocazie pentru a-l putea saluta pe ultimul samurai, pe Omul care încă mai crede că se poate şi altfel. Şi eu am fost vânător, iar acum cinci ani mi-am reconsiderat poziţia!” – îmi scria necunoscutul, întrebându-mă apoi de unde poate să cumpere cele câteva cărţi ale mele, toate „pro natura”. L-am rugat să îmi furnizeze o adresă poştală, urmând să îi fac cadou două dintre titlurile pe care le mai aveam, păstrate pentru prieteni. Am primit adresa dar, cum urma să plec spre Retezat, drumul meu trecând tocmai prin orăşelul destinatarului, i-am propus o întâlnire. A primit bucuros.

Ne-am găsit uşor în centrul urbei unde, pe un soclu de piatră, capul de lup şi trupul de balaur din steagul dacic înţepeniseră stinghere în aşteptarea unor vremuri mai glorioase. Vreme de o jumătate de ceas am povestit, stând în maşina mea încărcată cu rucsaci, aparate fotografice, corturi şi alte poveri trebuincioase celui pornit spre creste.

Fostul vânător, un individ mijlociu de statură, supraponderal, jovial şi vorbăreţ, era pus pe confesiuni, iar eu am luat faptul ca pe o dovadă de încredere. I-am oferit cărţile, rămânând să ţinem legătura, în scris  şi telefonic. Mă simţisem însă dator să îl previn că, citind una dintre cărţi, s-ar putea să se mânie definitiv pe mine, găsind în ea destule pagini în care scrisesem cu bri­ciul despre cei ca el. Ca el, cel care, după propriile spuse, fusese până nu demult şi întrucâtva încă mai era: îndrăgea goana cu ATV-ul prin păduri. M-a asi­gurat de întreaga sa înţelepciune şi bunăvoinţă şi ne-am luat rămas bun. Ceva parcă simţisem atunci, nu mersese ca lumea în convorbirea noastră. De la întâmplare au trecut multe luni şi, contrar altor situaţii asemănătoare, tăcerea s-a lăsat peste fragila noastră legătură.

Dacă orăşelul cu pricina nu ar fi în calea deselor mele drumuri spre munte, poate că omul nu mi-ar fi revenit în minte, deşi încă de atunci îi destinasem  confesiunea unei mai târzii haine lite­rare, înţelegând încă o dată că viaţa bate filmul. Povestea sa, presărată cu afaceri, succese financiare, faliment, renaştere din propria cenuşă şi foarte multă vânătoare, trăda un personaj pe măsura stilului bombastic din prima sa misivă. Contrastând însă cu acel en­tu­ziasm epistolar, îndelungata tăcere de mai apoi – dacă nu era rodul unei la­bi­lităţi psiho-emoţionale, poate chiar al supărării pricinuite de ce găsise în volumul dăruit –, putea însemna cine ştie ce rău în destinul lui, produs după aceleaşi canoane. Faptul nu era exclus, fiindcă, deşi trăise „periculos” şi îi plăcuse, nu o făcuse haiduceşte, ci cu largul concurs al „sistemului” din a cărui horă, odată intrat, este  greu să ieşi.

Dacă „sistemul” ar fi privit doar afacerile, nu aş fi găsit nimic demn de povestit acum, întrucât de banalele avataruri financiare se ocupă destui condeieri. La mijloc fusese însă altceva, iar vorbele omului spuseseră totul: „Am vânat mult. Mult prea mult şi de toate. N-am iertat nimic. Am umblat şi singur, dar şi cu vânătorii legali. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă am permis de armă. Au rămas uimiţi când, târziu, după vreo trei ani, s-au pomenit cu mine la examenul de vânător. Voisem să intru în legalitate  cu actele şi abia atunci directorul filialei m-a întrebat: «Dar tu nu eşti vânător? N-ai permis de armă?» Nu aveam. Nu i-a venit să creadă”. „Înţeleg că nu şi-au pus pro­blema – am continuat eu – dar mă întreb, totuşi, de unde aveaţi arme ca să mergeţi cu ei? O armă clandestină nu e de colo!” „Păi, cum să nu am arme? Aveam ce armă voiam, doar eu eram patronul magazinului cu arme de vânătoare de aici.” „Bine, dar bănuiesc că erau şi poliţişti printre vânătorii oraşului. Nu v-au întrebat niciodată nimic?”, am mai încercat eu.  „Cum să întrebe? – a zâmbit povestitorul... Ei de unde credeţi că îşi luau armele?”