Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intrăm în Sărbătorile de iarnă beşteliţi şi arătaţi cu degetul mustrător al puterii. Ba şi al guvernatorului Isărescu, pornit să ne reproşeze nesăbuinţa de a cumpăra, pe credit, frigidere şi maşini de spălat. Vasăzică, noi suntem „cei care au îndatorat România”, nicidecum ei, groparii noştri ca neam şi ţară! Păi, dacă „băncile au ademenit populaţia”, ce vină are aceasta că şi-a târguit pe datorie niscaiva fleacuri de uz casnic? Că doar nu i-a spus nimeni că în frigider ori aragaz s-a tupilat criza mondială şi că, mâine-poimâine, ea îl va da de-a berbeleacul pe sărmanul datornic.
Nici măcar deştepţii ăştia de după război, care acum ne iau de proşti şi sabotori ai stabilităţii bancare, n-au bâiguit ceva. O singură vorbuliţă de ne-ar fi aruncat atunci, una singură, şi zău că ne-am fi băgat minţile în cap. Dar noi l-am ascultat hipnotizaţi pe şeful statului, care ne ordona pişicher să trăim bine. Urarea sa ne-a fost chezăşie şi garanţie ipotecară, başca umflările de lefuri şi pensii. Azi, dl Băsescu ne dojeneşte superior că i-am luat în serios pe politicieni şi d-aia am ajuns cu portărelul euroatlantic la frontieră. Amnezia primului om al coloniei latine din mijlocul mării slave e deja proverbială şi n-are leac. E boala şi blestemul naţiei de „mămicuţe şi bebeluşi” care s-a lăsat amăgită ori de câte ori înaltul scamator i-a clipit şmechereşte din ochi. Sau a hăhăit grobian de sub fesul şantaliu.
Cică nu prea muncim şi ne-am cam îmburghezit, ni s-a îngroşat osânza de la atâta pomană bugetară! Căci aşa ne-a dădăcit şi croitoraşul cel auster din Palatul Victoria, care taie întruna salariile şi sporurile, şi orice i se năzăreşte, ca nu cumva zbirii strausskahni să ne zvârle în incapacitate de plată. De parcă ne-a întrebat cineva când s-au tocmit împrumuturi cu toptanul. Da’ de unde, ne-au anunţat sec, cu tonul acela grav şi solemn de înmormântare, că vistieria e goală şi că stăpânii, mărinimoşi din cale afară, ne ajută cu tranşele vânzării autonomiei şi independenţei.
Însă, ca să-l citez pe vecinul de pagină Tudor Octavian, „O ţară datoare câteva decenii la bănci internaţionale şi mondiale nu e liberă. Libertatea sub presiune e o mare minciună”. Minciună de stat, oficială, nu altcumva! Minciună pe care, de pildă, „Oamenii din Dublin” n-o înghit deloc. Dimpotrivă, urmaşii lui Joyce i-au simţit din plin gustul amar şi mărşăluiesc cu zecile de mii scandând revoltaţi „Irlanda nu e de vânzare!”. Cândva, pe străzile bucureştene s-a urlat un slogan asemănător – „Nu ne vindem ţara!” – de s-au înfiorat fecioarele cocoţate pe tancurile democraţiei. Câtă intuiţie în glasurile acelea abia dezmorţite, observ despovărat de ruşinea ce ne-a însoţit deceniile dindărăt.
Servitorii noului regim au condamnat aprig lozinca reacţionară postdecembristă, iar susţinătorii ei au devenit pe veci proscrişi. Irlandezii au realizat destul de târziu o întârziere de douăzeci de ani, păcăleala ce li se pregăteşte de rapacea oligarhie internaţională. Românii au avut o premoniţie genială – deh, popor instinctiv! – în zorii capitalismului, dar teama lor submina proiectul falnicei Europe Unite pritocit de samsarii de ţări. Şi de „cămătarii” şi „bişniţarii” lăfăiţi în birourile luxoase ale băncilor şi cancelariilor transnaţionale. Fiindcă, dincolo de demagogia şi ipocrizia discursului ideologic, al dezbaterilor intelectualiste, „cămătăria” şi „bişniţa”, ambele disimulate în concepte onorabile, sunt reperele dreptei româneşti dintotdeauna.
Un sistem clădit pe corupţia de stat şi jecmănirea aproapelui, pe anularea individului ca fiinţă neatârnată tocmai prin instrumente... democratice. Un sistem de-o perfidie exemplară! Mi-a trebuit o jumătate de existenţă să-i aflu păcatele originare şi, dintr-o dată, m-am descoperit cu nostalgii de stânga. Aleanuri roditoare de lehamite.
Sărbătorile în care am păşit, săraci şi debusolaţi, sunt de pomană, o pomană interzisă chiar şi de bula neînduplecatului Boc. L-aş întreba totuşi cine a prăsit cohortele de pomanagii, nu cumva partidele, inclusiv falanga portocalie a armatei de barbari cu laptop şi conturi burduşite ce-a cotropit provincia de la vărsarea Dunării? Ni se promite, pe de o parte, belşugul de apoi, cornul unei abundenţe viitoare, numai să suportăm curba de sacrificiu, ajustările aproape inumane. Pe de altă parte, Cameleonul din Deal ne asmute la nesupunere, şi declară incitant că politicienii băştinaşi sunt stricători de vorbe! Cui să ne încredinţăm speranţele, de vreme ce fiecare minte în alt fel, iar viaţa ne e revoltător de scurtă şi de bicisnică?
Citește pe Antena3.ro
