Sărbători de pomană

Intrăm în Sărbătorile de iarnă beş­te­liţi şi arătaţi cu degetul mustrător al puterii. Ba şi al guvernatorului Isărescu, pornit să ne reproşeze nesăbuinţa de a cumpăra, pe credit, frigidere şi ma­şini de spălat. Vasăzică, noi suntem „cei care au îndatorat România”, nicidecum ei, groparii noştri ca neam şi ţară! Păi, dacă „băn­ci­le au ademenit populaţia”, ce vină are aceasta că şi-a târguit pe datorie niscaiva fleacuri de uz casnic? Că doar nu i-a spus nimeni că în frigider ori ara­ga­z s-a tupilat criza mondială şi că, mâine-poimâine, ea îl va da de-a berbeleacul pe sărmanul datornic.

Nici măcar deştepţii ăştia de după război, care acum ne iau de proşti şi sabotori ai stabilităţii bancare, n-au bâiguit ceva. O singură vorbuliţă de ne-ar fi aruncat atunci, una singură, şi zău că ne-am fi băgat minţile în cap. Dar noi l-am ascultat hipnotizaţi pe şeful statului, care ne ordona pi­şi­cher să trăim bine. Urarea sa ne-a fost chezăşie şi garanţie ipotecară, başca umflările de lefuri şi pensii. Azi, dl Băsescu ne dojeneşte superior că i-am luat în serios pe politicieni şi d-aia am ajuns cu portărelul euro­atlantic la frontieră. Amnezia primului om al coloniei latine din mijlocul mării slave e deja proverbială şi n-are leac. E boala şi blestemul naţiei de „mămicuţe şi bebeluşi” care s-a lă­sat amăgită ori de câte ori înaltul scamator i-a clipit şmechereşte din ochi. Sau a hăhăit grobian de sub fe­sul şan­ta­liu.

Cică nu prea muncim şi ne-am cam îmburghezit, ni s-a în­gro­şat osân­za de la atâta pomană bugetară! Căci aşa ne-a dădăcit şi croitora­şul cel auster din Palatul Victoria, ca­re taie întruna salariile şi sporurile, şi orice i se năzăreşte, ca nu cumva zbirii strausskahni să ne zvârle în incapa­ci­tate de plată. De parcă ne-a întrebat cineva când s-au tocmit împrumuturi cu toptanul. Da’ de unde, ne-au anunţat sec, cu tonul acela grav şi solemn de înmormân­tare, că vistieria e goală şi că stăpânii, mă­rini­moşi din cale afară, ne ajută cu tran­şele vânzării autonomiei şi indepen­den­ţei.

Însă, ca să-l citez pe ve­cinul de pagină Tudor Octavian, „O ţară da­toa­re câteva decenii la bănci inter­na­ţionale şi mondiale nu e liberă. Liber­tatea sub presiune e o mare minciună”. Minciună de stat, oficială, nu altcumva! Minciună pe care, de pildă, „Oamenii din Dublin” n-o înghit deloc. Dimpotrivă, urmaşii lui Joyce i-au simţit din plin gustul amar şi mărşăluiesc cu zecile de mii scandând revoltaţi „Irlanda nu e  de vânzare!”. Cândva, pe străzile bu­cu­reş­­te­ne s-a urlat un slogan ase­mă­nă­tor – „Nu ne vindem ţara!” – de s-au în­fi­orat fecioarele cocoţate pe tancurile democraţiei. Câtă intuiţie în glasurile acelea abia dezmorţite, observ despovărat de ruşinea ce ne-a însoţit deceniile dindărăt.

Servitorii noului regim au condamnat aprig lozinca reacţionară postdecembristă, iar susţinătorii ei au devenit pe veci proscrişi. Irlandezii au realizat destul de târziu o întârziere de douăzeci de ani, păcăleala ce li se pregăteşte de rapacea oligarhie internaţională. Românii au avut o premoniţie genială – deh, popor instinctiv! – în zorii capi­ta­lismului, dar teama lor submina proiectul falnicei Europe Unite pritocit de samsarii de ţări. Şi de „cămă­tarii” şi „bişniţarii” lăfăiţi în birourile luxoase ale băncilor şi cancelariilor transnaţionale. Fiindcă, dincolo de demagogia şi ipocrizia discursului ideologic, al dezbaterilor intelectualiste, „cămătăria” şi „biş­ni­ţa”, am­be­le disimulate în concepte ono­rabile, sunt reperele dreptei ro­mâ­neşti dintotdeauna.

Un sistem clădit pe co­rup­­ţia de stat şi jec­mă­ni­rea aproa­pe­lui, pe anularea individului ca fiinţă neatârnată tocmai prin instrumente... democratice. Un sistem de-o perfidie exemplară! Mi-a trebuit o ju­mă­ta­te de existenţă să-i aflu păcatele ori­ginare şi, dintr-o dată, m-am des­co­perit cu nostalgii de stânga. Aleanuri roditoare de lehamite.

Sărbătorile în care am păşit, săraci şi debusolaţi, sunt de pomană, o pomană interzisă chiar şi de bula neînduplecatului Boc. L-aş întreba totuşi cine a prăsit cohortele de po­ma­nagii, nu cumva partidele, inclusiv falanga portocalie a armatei de barbari cu laptop şi conturi burduşite  ce-a cotropit provincia de la vărsarea Dunării? Ni se promite, pe de o parte, bel­şugul de apoi, cornul unei abundenţe viitoare, numai să suportăm curba de sacrificiu, ajustările aproape inumane. Pe de altă parte, Ca­me­le­o­nul din Deal ne asmute la ne­su­pu­nere, şi declară incitant că politicienii băştinaşi sunt stricători de vorbe! Cui să ne încredinţăm speranţele, de vre­me ce fiecare minte în alt fel, iar viaţa ne e revoltător de scurtă  şi de bicisnică?