Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există oameni care se nasc sub o stea norocoasă și oameni care se nasc sub o stea stranie. Marin Sorescu s-a născut sub semnul timpului care se joacă de-a v-ați ascunselea. Pe 29 februarie 1936, în Bulzeștiul Doljului, universul a decis să aducă pe lume un suflet care avea să sărbătorească viața o dată la patru ani, dar care avea să o înțeleagă în fiecare secundă a existenței sale. Deși actele oficiale, într-o încercare birocratică de a normaliza miracolul, l-au înregistrat pe 19 februarie, adevărul a rămas suspendat în acea zi suplimentară a calendarului. Poate că de aici, din această naștere ”intermitentă”, a izvorât și relația sa specială cu timpul și cu ironia sorții.
Copilăria lui Sorescu nu a fost doar o simplă etapă biografică, ci o sursă inepuizabilă de mitologie personală, iar Bulzeștiul nu era doar un sat, ci centrul lumii, un loc în care fantasticul se împletea cu banalul, în care țăranii vorbeau cu Dumnezeu ca și cum ar fi fost vecinul de peste gard. Acolo, micul Marin a învățat să privească. Nu doar să vadă, ci să privească dincolo de coajă, să simtă pulsul nevăzut al lucrurilor. Școala primară din sat, apoi Colegiul ”Frații Buzești” din Craiova și Școala Medie Militară de la Predeal au fost treptele unei formări riguroase, dar sufletul său a rămas mereu conectat la ”La Lilieci”, acel cimitir-sat, acea lume fabuloasă pe care avea să o imortalizeze mai târziu.
Încă de atunci, din anii de liceu, când conducea cenaclul literar ”N. Bălcescu”, se putea întrezări scânteia geniului, dar nu era un geniu zgomotos, vulcanic, ci unul așezat, profund, care cocea cuvintele la foc mic. A urmat Filologia la Iași, un oraș al poeziei, unde a trecut de la rusă la română, căutându-și limba care să-i îmbrace cel mai bine gândurile. Era un tânăr care părea să știe un secret pe care ceilalți îl ignorau: că lumea este un teatru imens, iar noi suntem actori care și-au uitat replicile.
După absolvirea facultății în 1960, Marin Sorescu a ajuns la București, în inima efervescenței literare. Aici, a debutat editorial în 1964 cu volumul ”Singur printre poeți”, o culegere de parodii care nu a marcat doar o apariție literară notabilă, dar a reprezentat și o declarație de principii, un manifest subtil al libertății artistice. Era o sfidare blândă la adresa convențiilor, o subtilă demonstrație că umorul și inteligența pot fi arme redutabile în lupta pentru originalitate și autenticitate într-un peisaj literar adesea prea serios.
Opera sa poetică, de la volumul de debut până la creațiile de maturitate, respiră un aer al simplității profunde, al unei înțelepciuni populare translatate în metafore filosofice. Sorescu a avut darul rar de a spune adevăruri mari în cuvinte simple, cu un umor fin și o inteligență tăioasă, care tăia prin straturile de convenție și ipocrizie. Poezia sa nu te copleșește prin sonorități prețioase, ci te pătrunde discret, te face să zâmbești și să te gândești, în egală măsură, la sensurile ascunse ale existenței. Este o poezie a esențelor, a gestului minim care dezvăluie universuri întregi, o tehnică ce masca o măiestrie desăvârșită a limbajului, o capacitate de a extrage maximum de sens din economia de cuvânt.
Profund conștient de relația sa cu arta și cu propria posteritate, Marin Sorescu a lăsat în urmă și un ”Autoportret” poetic, o mărturie emoționantă despre esența creației și despre modul în care artistul se diluează în operă, pentru a dăinui dincolo de fragilitatea trupului. Această poezie, o bijuterie de sensibilitate și ironie fină, este un testament artistic, o anticipare a modului în care va fi perceput și iubit, o reflecție asupra nemuririi prin actul creator, iar poetul, în acest text, devine un demiurg al propriei sale imagini, sculptând-o nu din marmură, ci din chiar materia efemeră a existenței.
Portretul artistului
”Am încălțat cu pantofii mei
Drumul.
Cu pantalonii am îmbrăcat copacii
Până la frunze.
Haina i-am pus-o vântului
Pe umeri.
Primului nor care mi-a ieșit în cale
I-am pus în cap
Pălăria mea veche.
Apoi m-am dat înapoi
În moarte
Să mă privesc.
Autoportretul
Îmi reușise de minune.
Asemănarea era atât de perfectă,
Încât, uitând să mă iscălesc,
Oamenii au scris ei singuri
Numele meu
Pe o piatră.” - Marin Sorescu
Această poezie îmbină ironia fină cu reflecția asupra nemuririi prin artă, transformând autoportretul într-o metaforă a creației și a posterității. Este o meditație profundă asupra identității artistului, care, prin actul creației, se transcende pe sine, devine una cu opera sa și, în cele din urmă, își găsește nemurirea în conștiința și memoria celor care îl citesc. Imaginea poetului care se retrage în moarte pentru a se privi, iar apoi oamenii îi scriu numele pe o piatră, subliniază ideea că arta este un dialog etern, o amprentă lăsată pe trecerea implacabilă a timpului.
”Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“. Această frază, rostită de George Călinescu, vizionarul critic al literaturii române, a fost nu doar o recunoaștere a talentului, ci și o descifrare a ADN-ului sorescian, a acelei unice abilități de a vedea divinul în cotidian, a cosmicului în grâu, a extraordinarului în banal. Călinescu, datorită intuiției sale geniale, a fost primul și singurul care a anticipat pe deplin vocația și măreția lui Marin Sorescu. La 23 octombrie 1964, criticul a publicat, entuziast, tableta ”Un tânăr” în ”Contemporanul”, oferind astfel un impuls decisiv carierei literare a poetului din Bulzești, o binecuvântare care a deschis porțile către o recunoaștere națională fulminantă.
Pentru Sorescu, o floare, un copac, o vorbă de duh de la țară, puteau deveni punctul de plecare pentru o meditație profundă asupra existenței, asupra sensului și non-sensului, a locului omului în univers. Această capacitate de a extrage substanța filosofică din aparența prozaică a fost o constantă în opera sa, transformând fiecare gest simplu într-o parabolă universală, o viziune care transcendea simpla observație, transformând realitatea imediată într-o tapiserie complexă de semnificații.
Sorescu însuși era profund conștient de rădăcinile sale adânci, de moștenirea culturală și spirituală care îl alimenta, recunoscând că nicio creație nu apare din vid. Acest lucru este magnific ilustrat în poemul său ”Câte puțin”, o mărturie poetică a modului în care un artist nu își construiește viziunea din eter, ci dintr-o rețea invizibilă de influențe, de amintiri colective și de ecouri ale trecutului, iar poemul devine o profesiune de credință, o apologie a continuității și a dependenței fiecărui creator de sumele infinite de experiențe acumulate înainte de el.
Câte puțin
”M-am inspirat
Din toate izvoarele care s-au pierdut
Încă înainte de nașterea mea.
Pot da o listă lungă
De gânduri care, venind pe sub pământ,
S-au înfipt în porii sufletului meu
Ca sulițele într-o panoplie.
Din niște opere în limba tracă,
Ale primului poet exilat la noi,
Din scrisorile dând știre de năvălirea turcilor,
Din viețile sfinților care au pregetat
Să mai ajungă până acum.
Apoi din mâinile care le-au transcris
Și s-au pierdut,
Din ochii care le-au citit
Și s-au pierdut,
Din ecourile pe care le-au stârnit
Și s-au pierdut.
Din toate câte puțin,
Puțin din viața ta,
Puțin din moartea mea,
Ca nimeni să nu mai poată controla.
O, acela
Care se va inspira din mine,
După ce toate aceste cuvinte
Pe care le înalț acum cu sufletul meu
Se vor întoarce acasă
În uitarea primordială!”
Poezia exprimă ideea continuității spirituale și culturale, sugerând că niciun creator nu apare din vid, ci se hrănește dintr-o moștenire invizibilă, acumulată de-a lungul timpului. Poetul afirmă că s-a inspirat din ”izvoare” dispărute înaintea nașterii sale, metaforă care trimite la tradiție, la memoria colectivă și la straturile adânci ale istoriei, o recunoaștere umilă și profundă a faptului că fiecare artist este un mesager, un canal prin care trecutul vorbește prezentului, o voce care se alătură unui cor infinit, perpetuând ciclul inspirației și al creației umane.
Dacă poezia i-a adus rapid recunoaștere și o voce distinctă în peisajul literar, dramaturgia l-a propulsat pe Marin Sorescu în rândul marilor voci universale. Ca dramaturg, a rămas în conștiința publicului prin piese de referință precum ”Iona”, ”Paracliserul” sau ”Matca”, texte care explorează drama omului în fața destinului, a propriilor limite și a lipsei de sens într-o lume absurdă. Acestea nu sunt simple piese de teatru, ci adevărate parabole filosofice, meditații profunde asupra condiției umane, a libertății și a închisorilor invizibile pe care ni le construim singuri.
”Iona”, scrisă în ianuarie 1968, este capodopera care l-a consacrat ca dramaturg, fiind un act de curaj artistic într-o epocă marcată de cenzură și conformism. Piesa, o replică la mitul biblic, este o explorare a singurătății absolute a omului modern, prins în propria sa existență ca într-o burtă de balenă, din care încearcă disperat să evadeze. Replicile celebre precum ”Răzbim noi cumva la lumină!” și gestul final al lui Iona, care spintecă pântecul doar pentru a se trezi într-o altă balenă, sunt metafore cutremurătoare ale condiției umane în fața absurdului și ale căutării perpetue a libertății.
Teatrul său, profund metaforic și încărcat de simbolism, a depășit rapid granițele țării, fiind tradus și jucat pe numeroase scene ale lumii. Sorescu avea geniul de a transforma teme universale în situații scenice de o forță devastatoare, accesibile publicului de pretutindeni, indiferent de cultură sau limbă. A fost un ambasador al culturii române, un scriitor care a demonstrat că un geniu local, ancorat în specificul național, poate atinge rezonanțe cosmice, vorbind despre suferința și speranța omului, indiferent de meridian.
Dincolo de ”Iona”, piesele sale precum ”Paracliserul” (1970) și ”Matca” (1973) completează o trilogie dramatică ce explorează teme fundamentale ale existenței. ”Paracliserul” aduce în prim-plan ideea că omul, prin creație și credință, încearcă să-l ajungă pe Dumnezeu, într-o luptă sisifică împotriva limitelor. ”Matca”, pe de altă parte, sondează supraviețuirea și renașterea în fața catastrofelor, punând în lumină forța instinctuală a omului de a se agăța de viață și de a construi noi lumi. Fiecare piesă este o călătorie în adâncul ființei umane, o interogație asupra sensului, a credinței și a puterii de a dăinui în fața vitregiilor destinului.
Marin Sorescu nu a fost doar un scriitor de excepție, ci și un spirit liber, capabil să privească realitatea cu luciditate și curaj, transformând-o în materia primă a artei sale. Anii '60 și '70 au fost pentru el o perioadă de o fertilitate creatoare uluitoare, marcată de volume de poezie precum ”Poeme” (1966), ”Tușiți” (1970), ”Suflete, bun la toate” (1972) și mai ales, ciclul celor patru volume intitulat ”La lilieci”, apărute între 1975 și 1988. Acest ultim ciclu, construit în jurul unui cimitir dintr-un sat oltenesc, reprezintă o capodoperă a liricii concretului, o epopee a vieții rurale, a umorului popular și a înțelepciunii simple, dar adânci, o punte între lumea reală și cea fantastică.
”La lilieci” nu este doar o colecție de poezii, ci un univers întreg, un microcosmos al satului românesc, în care viața și moartea dansează un tango etern, sub ochii blânzi și ironici ai poetului. Sorescu a transformat o temă aparent morbidă într-o celebrare a vieții, a personajelor pitorești, a ritmurilor ancestrale și a superstițiilor. Aici, moartea nu este o sperietoare, ci o vecină de peste drum, o parte naturală a ciclului existenței, tratată cu o detașare ironică și o profundă umanitate, revelând o acceptare senină a condiției umane.
În paralel cu prodigioasa sa activitate literară, Marin Sorescu a cultivat o altă pasiune, mai puțin cunoscută publicului larg, dar esențială pentru echilibrul său artistic și pentru completarea viziunii sale: pictura. Această latură vizuală a geniului său s-a materializat în numeroase expoziții personale și colective în țară (Brașov 1989, Cluj-Napoca 1990, București 1992) și peste hotare (Irlanda 1991, Paris 1992). Pictura era pentru Sorescu un refugiu, un dialog non-verbal cu lumea, o cale de a exprima ceea ce cuvintele, oricât de măiestrit mânuite, nu puteau cuprinde în totalitate.
Viziunea sa plastică, adesea naivă în aparență, dar profund simbolică, era o prelungire fidelă a universului său poetic, o oglindă în care se reflectau aceleași teme și obsesii. Culorile vibrante, formele simplificate, juxtapunerea elementelor aparent disparate, toate convergeau către aceeași estetică a insolitului și a surprizei care îi defineau și opera literară. Sorescu a demonstrat, prin această dublă vocație, că un artist autentic nu se limitează la un singur mediu de expresie, ci caută diverse căi de a-și manifesta viziunea interioară, o necesitate profundă de a dialoga cu lumea prin toate mijloacele disponibile.
Anii '70 și '80 l-au găsit pe Marin Sorescu nu doar un scriitor consacrat, laureat cu Premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori și de două ori cu Premiul Academiei Române, ci și un pilon al vieții culturale românești. Din 1978, a preluat conducerea revistei craiovene ”Ramuri”, o publicație pe care a ridicat-o la un nivel estetic excepțional, transformând-o într-un reper cultural într-o perioadă de întuneric și izolare. Cu experiența sa literară bogată și cu impresiile acumulate în numeroase călătorii internaționale, Sorescu a deschis ”Ramuri” către lumea largă.
În ”Ramuri”, a publicat creații ale unor scriitori români importanți, a adus nume ilustre din afara României și a inserat numeroase interviuri cu renumiți scriitori străini, deschizând o fereastră prețioasă către cultura universală într-o perioadă de izolare forțată a României comuniste. Mai mult decât atât, Sorescu a avut generozitatea de a aduce la revistă și de a promova foarte mulți tineri, oferindu-le o șansă de afirmare și un spațiu de manifestare artistică, fiind un mentor adevărat pentru generațiile viitoare.
Cu toate acestea, aprecierea de care se bucura în România a avut de suferit în anii ’80. În urma participării la ședințele unei organizații mistice internaționale, ”Meditația transcendentală”, Marin Sorescu a intrat în dizgrația regimului Ceaușescu, fiind consemnat la domiciliu forțat pentru o perioadă, o experiență amară care a demonstrat fragilitatea poziției artistului în fața puterii totalitare, dar și forța solidarității, un prim gust amar al modului în care succesul și originalitatea puteau fi pedepsite într-un sistem rigid.
Însă adevărata lovitură de grație, o rană care l-a marcat profund și care a zguduit conștiința culturală românească, a venit imediat după Revoluție. În 1991, mai mulți confrați ai săi, foști colegi la ”Ramuri” și mulți dintre ei tineri promovați de Sorescu însuși, au conceput o scrisoare virulentă adresată președintelui Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu. Această scrisoare, plină de acuzații dintre cele mai grave - de la lipsa de activitate la denigrarea marilor scriitori din țară și exil, până la un comportament dictatorial - a fost un act de ingratitudine uluitoare, o pată neagră pe blazonul breslei.
Scrisoarea colegilor de la ”Ramuri” a fost un episod de o cruzime rar întâlnită în lumea literară, o demonstrație a modului în care invidia și meschinăria pot otrăvi relațiile umane. Acuzațiile erau grave și, în multe privințe, nedrepte, venind din partea unor oameni pe care Sorescu îi ajutase. Faptul că un laureat al Premiului Herder, un scriitor de anvergură europeană, era criticat atât de virulent de cei pe care îi sprijinise, a fost o palmă dureroasă și o rană adâncă în sufletul său. Considerând-o o ”lucrare ocultă”, Marin Sorescu și-a anunțat demisia de la ”Ramuri”, un gest de demnitate, dar și de profundă tristețe, mai ales că nu a dorit să se răzbune în niciun fel pe criticii săi, păstrându-și noblețea spiritului.
Acest episod al trădării a prefigurat o altă dramă, cu consecințe mult mai grave și cu un impact internațional: ratarea Premiului Nobel pentru Literatură. Marin Sorescu a fost propus de Academia Română în anii 1983 și 1992. În 1992, conform mărturiei academicianului Eugen Simion, Sorescu ajunsese ”în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru ”lista mică”, fiind la un pas de a aduce în România cea mai înaltă distincție literaăr, o recunoaștere supremă a geniului său și o validare a valorii literaturii românești.
Dar, așa cum spunea Eugen Simion cu amară resemnare, s-a împlinit ”blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoși doar atunci când este vorba de eșecuri. Aici nu ratăm niciodată. ”nenorocul românesc”, cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul.” Se pare că trei confrați, ”poeți cunoscuți”, orbiți de invidie, au trimis un memoriu plin de acuzații abominabile la Stockholm, sabotând astfel șansa sa la Nobel. Această trădare, acest act de invidie pură, rămâne o pată neagră în istoria literaturii române și o rană deschisă în memoria culturală, un exemplu dureros al modului în care geniul poate fi subminat din interior.
În ciuda acestor lovituri, Marin Sorescu a continuat să creeze cu o determinare uluitoare. În 1991 primește Premiul Herder pentru întreaga activitate, în 1992 devine membru titular al Academiei Române, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română” - o lucrare ce reflecta profund propria sa artă. Apoi, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995, a acceptat să devină ministru al Culturii în cabinetul Văcăroiu. Această decizie, de a se implica direct în politică într-un moment de efervescență post-revoluționară, i-a atras și mai multe critici, mai ales pe tărâm politic, pierzând aprecierea și simpatia unor cercuri literare pentru susținerea sa față de Ion Iliescu. Sorescu, poetul și dramaturgul, a fost un spirit prea liber pentru a se lăsa încorsetat de meschinăriile politice, iar această experiență, deși plină de intenții nobile de a servi cultura, i-a consumat energii prețioase și a adăugat o nouă nuanță de amar existenței sale.
Sfârșitul vieții lui Marin Sorescu a fost marcat de o luptă inegală cu boala. Găsit suferind de o maladie incurabilă în urma unui control medical, poetul a transpus această dramă personală într-o serie de poeme sfâșietoare, în care elementul central era iminența morții. Nu mai era loc pentru ironie, nici pentru joc de cuvinte; acum, poezia devenea o confruntare directă cu neantul, o meditație lucidă și profund emoționantă asupra efemerității vieții și a eternității spiritului. Creația sa a căpătat o dimensiune testamentară, fiecare vers fiind o ultimă strigare, o ultimă confesiune.
La 6 decembrie 1996, la doar 60 de ani, Marin Sorescu a trecut la cele veșnice, lăsând în urma sa o moștenire culturală impresionantă și un gol imens în conștiința națională. După dispariția sa au rămas în manuscris cincisprezece volume - poezie, eseu, jurnal și roman - mărturie a unei febrilități creatoare neîntrerupte, chiar și în fața morții iminente. A plecat discret, așa cum a trăit, lăsându-i pe alții să se certe pe moștenirea sa, pe funcții, pe premii. El și-a luat doar sufletul – ”bun la toate” - și a plecat să vadă dacă Iona a reușit, în sfârșit, să iasă la lumină, într-o reîntâlnire cosmică a arhetipurilor.
Marin Sorescu a fost, în esență, un spirit liber, capabil să privească realitatea cu luciditate și curaj, transformând-o în materia primă a artei sale. Scriitorul Fănuș Neagu avea să afirme cu multă acuratețe și o adâncă înțelegere a esenței soresciene: ”Marin Sorescu a fost cel care avea frumusețea verbului românesc, a perfectului simplu,… făcând din limba română instrumentul de înțelegere cu zeii. Avea ideea că ne putem împrumuta unii altora de cuvinte… De aceea poeții nu mor, ei numai se nasc.”, o afirmație care surprinde esența geniului său, capacitatea de a transcende mortalitatea prin cuvântul rostit și scris.
De fiecare dată, pe 29 februarie, zi rară și simbolică, ne reamintim că și oamenii cu adevărat mari par să se nască ”din patru în patru ani”, lăsând însă urme neșterse în fiecare zi a culturii noastre. Marin Sorescu rămâne un reper al literaturii române, o conștiință artistică profundă și un nume care va dăinui peste timp. Omagiu veșnic marelui poet Marin Sorescu! Moștenirea sa nu este doar un tezaur literar, ci și o constantă provocare de a privi dincolo de aparențe, de a căuta fantasticul în umil, de a zâmbi în fața absurdului și de a nu înceta niciodată să sperăm.
Ne rămâne imaginea lui, cu zâmbetul acela pe jumătate ascuns, o ironie blândă și profundă, privind lumea de parcă ar ști deznodământul piesei și nu vrea să ne strice surpriza. Marin Sorescu a fost o lumânare care a ars la ambele capete, unul în pământul bogat și plin de povești al Olteniei, celălalt în cerul vast și luminos al ideilor pure. A plecat lăsându-ne o scară la cer, construită din cuvinte simple, dar așezate dumnezeiește, o cale către înțelegerea propriei noastre condiții. Poate că nu a luat Premiul Nobel, dar a câștigat ceva mult mai prețios și mai durabil: dreptul de a fi citat, de a fi simțit, de a fi rezonat în noi atunci când nu mai avem cuvinte, când suntem triști, când suntem absurd de singuri. Îl avem pe Sorescu. El este ”vărul Shakespeare” al românilor, cel care ne-a tradus sufletul pe înțelesul universului, l-a așezat în versuri și piese de teatru pentru a ne arăta frumusețea și tragismul de a fi om. La 90 de ani de la nașterea sa, pe 29 februarie 2026, calendarul se aliniază din nou cu destinul său. E o zi rară, pentru un om rar.
„M-am uitat în zare,/ Şi-am văzut că timpul nu mai are răbdare./ Şi-am luat-o la fugă spre mare,/ Să-i spun că o iubesc,/ Până nu seacă de tot/ Izvorul din care/ Mă adăp cu veşnicie.”
Marin Sorescu nu a secat. El curge prin noi, limpede și adânc, în fiecare zi, nu doar pe 29 februarie, ci ori de câte ori deschidem o carte și ne lăsăm purtați de magia inegalabilă a cuvântului său, o veșnicie adăpată din izvorul creației sale. El trăiește în zâmbetul pe care ni-l smulge o ironie fină, în tristețea pe care ne-o trezește o meditație profundă, în speranța căutării unui sens într-o lume adesea absurdă. Marin Sorescu rămâne, pentru totdeauna, singur printre eternități.
Citește pe Antena3.ro
